Aproape mut

Or fi invetat francezii filmul si americanii l-au impachetat frumos si l-au vandut bine, dar parca rusii sunt cei care se pricep cel mai bine sa il transforme in arta. In Izgnanie se vorbeste foarte putin si se vede foarte mult, fiecare cadru spune ceva si creeaza o stare. Ca si la Tarkovski si Sokurov, povestea se desfasoara intr-o lume care aduce cu realitatea, dar care e de fapt un teritoriu simbolic in care fiecare element are o semnificatie sau o valoare estetica. Lumea creata in Izgnanie, ca si cea din Intoarcerea, e ca o harta a lumii interioare, a sufletului.

Nu stiu de ce la noi titlul a fost tradus Exilul, cand “Izgonirea” ar fi fost mult mai potrivit, mai ales pentru ca etimologic e vorba de acelasi cuvant care a ajuns la noi prin filiera slava si pentru ca este vorba despre “izgonirea din rai” si nu de “exilul din rai”. Sunt multe referinte religioase in film si desi mi-e greu sa apreciez simbolistica religioasa uneori, e foarte rar sa mai gasesti un film contemporan care sa vorbesca despre dragoste, familie si umanitate intr-un mod atat de plastic si delicat.

Mai mult decat povestea, mi-au ramas intiparite in minte imagini, mai ales contrastul extraordinar dintre peisajele industriale  si cele bucolic rurale, dintre oameni si masini, muzica foarte stranie, aproape infioratoare si chipul Mariei Bonnevie, actrita suedeza care mi-a placut foarte mult in Reconstruction si pe care a fost suprinzator sa o gasesc intr-un film rusesc. Alta surpriza a fost sa aflu ca scenariul e bazat pe o nuvela (cred) a autorului american William Saroyan pe care tare as vrea sa o citesc.

un film cald si unul rece

Mi-era dor de un Jarmush, dar mai bine ma uitam la unul dintre filmele lui vechi, decat sa ma duc la The Limits of Control. Nu stiu daca am imbatranit eu sau Jarmush, dar filmul asta m-a lasat incredibil de rece. Povestea e extrem de repetitiva si, daca alta data gustam umorul lui absurd, acum abia daca am zambit. M-am prins oarecum despre ce e vorba, desi e genul ala de film care nu prea te ajuta sa intelegi, chiar din contra, iti da senzatia ca nu e nimic de inteles. Toate personajele si situatiile pot fi in acelasi timp simbolice sau doar absurde, eu nu pot sa ma hotarasc ce varianta sa aleg, dar vorba unei prietene, cand un regizor colectioneaza atatea nume mari e clar ca scenariul lasa de dorit. Si as vrea sa ii multumesc personajului “femeia in pielea goala” sau, ma rog, nudul cum i se spune in film, pentru ca a mai inviorat spectatorii, inclusiv pe mine. Si vorba ei, “no sex, no guns?”, what kind of movie is this?, as adauga eu. O sa revad Down by Law ca sa imi aduc aminte de ce imi placea atat Jarmush.

Die Welle e un film nemtesc previzibil, dar bine facut. Tocmai imi ziceam ca m-am saturat de filme despre Holocaust si nazisti, dar povestea asta e putin alfel pentru ca nu e nici despre victime si nici despre nemti diabolici sau de treaba, ci despre cum au putut atatia oameni sa se implice in acest fenomen. Un experiment initial aparent nevinovat, facut de un profesor de liceu, are urmari grave. Si coloana sonora e misto:

Simbolul si erectia

In febra impacarii cu Paul Auster, am citit Travels in Scriptorium desi ceva imi spunea ca nu e o idee buna. Lectura mi-a facut placere ca de obicei, dar e ceva care ma irita la genul acesta de joc postmodernist, sau mai degraba modernisto-absurd, pentru ca e un teren batatorit de uriasi (Auster inclusiv), pe care nu prea vad ce rost mai are sa il urmezi ca autor in secolul 21.  Am simtit dezamagirea cum ma pandeste inca de la primele pagini si totusi am mers mai departe pentru ca Auster stie sa creeze o lume care te prinde si din care nu-ti vine sa iesi cu una cu doua, desi intrevezi partial care va fi finalul “surpriza”. Si nu, nu e vorba de un roman politist, nici pe departe. E un scenariu simbolic, absurd, care miroase a Kafka si Becket, combinat cu un final apoteotic care m-a dus cu gandul la filmele lui Shyamalan.

Povestea si decorul sunt extrem de minimaliste, un barbat mai mult sau mai putin batran e inchis intr-o incapere alba si “etansa”  si n-are habar cine e, unde e si ce cauta acolo, asa ca nu-i de mirare ca naratorul il numeste Mr. Blank. De-a lungul unei zile e vizitat de diverse personaje a caror identitate si rol in viata lui sunt neclare. Spre final am inceput sa suspectez ca personajele care il viziteaza, il controleaza si il trag la raspundere pe Blank sunt de fapt personaje din cartile mai vechi ale lui Auster si cartea e de fapt o ghicitoare destepta pentru fani. Desi as putea sa ma incadrez si eu oarecum in categoria asta, nu mi-am amintit originea tuturor personajelor si tot acest joc autoreferential mi s-a parut, in mod paradoxal, putin ieftin si exclusivist, la prima vedere. La o a doua vedere, dincolo de inevitabilele trimiteri la relatia dintre autor si personaje si inversarea rolurilor dintre papusar si marionete, cred ca de fapt cheia cartii e un impas real in care Auster se afla ca autor si poate o oarecare instrainare fata de propriile sale creatii care se intorc sa-l bantuie.

Singurul mod in care il pot salva este sa il interpretez in legatura cu urmatorul lui roman, aparut de curand, Man in the Dark, care m-a entuziasmat pentru ca mi s-a parut ca reprezinta o schimbare pentru Auster, o redescoperire a realismului si o iesire din cercul inchis si deja obosit al metafictiunii. Ca sa duc aceasta parere foarte personala si destul de creata si mai departe, as spune ca Travels in Scriptorium e povestea unui impas auctorial si Man in the Dark vine cu o umbra de solutie. Astept cu interes urmatoarea lui carte pentru a vedea care e urmatorul pas si sper ca nu va fi unul inapoi.

Totusi, cum ziceam, cartea are calitatile ei: Auster stie cum sa creeze personaje complexe chiar si atunci cand ele sunt doar tipologii sau simboluri. Pentru un personaj simbolic, domnul Blank e un tip foarte normal care are vreo trei erectii pe tot parcursul romanului, nu se sfieste sa le faca avansuri propriilor personaje feminine si are si tot felul de accidente cauzate de batranete, mobilitate redusa si o boala necunoscuta. Neputinta si batranetea sunt teme frecvente in ultimele doua romane ale lui Auster, la fel si personajele feminine mamoase care alina partial aceste suferinte.

M-a amuzat teribil un rezumat rautacios al cartii, facut de cineva de la The Guardian.

Alta parere aici

Fresca sociala n-a murit

Underworld de Don DeLillo e cea mai mare carte (si la propriu si la figurat) citita de ceva vreme. Nu am indoieli ca e cea mai buna carte de pana acum a lui DeLillo, dar si una dintre marile carti ale  ultimei jumatati a secolului 20. E o cronica a razboiului rece, dar acea parte care nu apare in cartile de istorie, e istoria ascunsa a omenilor obisnuiti si nu a eroilor, a deseurilor lasate in urma de ”progres” si nu a asa ziselor mari inventii. Prin roman, trec in mare oameni obisnuiti, dar si personaje celebre precum Edgar J. Hoover sau Frank Sinatra, si toate contribuie la recrearea epocii aproape suprarealiste a razboiului rece, a absurdei curse a inarmarii, a paranoiei si a momentului in care artificialul devine natural in viata de zi cu zi, al apogeului plasticului.

Totul incepe cu un meci de baseball istoric din anii 50, care a avut loc in aceeasi zi cu prima detonare a unei bombe atomice de catre sovietici, marcand inceputul clar al razboiului rece. M-a speriat putin acest capitol prin amplituninea perspectivei si schimbarile bruste de punct de vedere, dar mai ales deoarece nu inteleg deloc acest sport tipic american. DeLillo trece de la imagini de ansamblu asupra unui stadion urias, la perspectiva marunta a unui pusti negru care intra ilegal la meci si prinde mingea aterizata in tribune, la punctul de vedere al lui Sinatra, sau al lui Hoover.

In urmatoarele capitole, doar cate un personaj are cuvantul si povestile se dezvolta foarte frumos. E totusi oarecum frustrant ca, de fiecare data cand te obisnuiesti cu lumea unui personaj, esti brusc aruncat in lumea altuia, fara sa stii cand si daca te vei mai intoarce la cel pe care incepusesi sa-l indragesti. Nu se poate spune ca exista un personaj principal, dar unul dintre ele are totusi o pondere mai mare: elementele cheie din viata lui Nick, un “exemplar” din generatia care isi traieste cea mai importanta parte din viata in aceasta epoca, sunt relatate in mod aparent aleatoriu, de la pustiul care asculta meciul secolului la radio, la bunicul expert in debarasarea deseurilor din final.

DeLillo stie cum sa tina in frau aceasta constructie narativa mamut si chiar cum sa tina cititorul in priza, mentionand o crima savarsita de Nick si o aventura cu o femeie mult mai in varsta la inceput si lasand cititorul sa adune bucatelele de puzzle treptat, pentru a avea o imagine intreaga abia la final. Toate povestile, initial aparent dezlanate, sunt legate prin elemente care devin treptat vizibile. Mingea de baseball din primul capitol se rostogoleste prin tot romanul, ca un fir rosu, trecand din mana in mana, de la pustiul de culoare, la tatal acestuia, la un pilot de bombardier atomic, pentru a ajunge in final in mainile lui Nick.

Toate dezastrele din a doua jumatate a secolului 20 “trec prin cadru”: SIDA, lumea dependentilor de heroina din marile orase, victimele malformatiilor cauzate de radiatile atomice din zonele de experiment sovietice si problema gunoiului. Ce poate fi mai underground de cat gunoiul care de altfel e o realitate cruda a societatii de consum create in paralel si in directa legatura cu razboiul rece (o barca cu o incarcatura misterioasa (plina cu cacat) se plimba prin lume, un fost profesor de istorie rus, proaspat patron in noul capitalism sovietic, are o firma de distus deseuri radioactive prin explozii atomice, criza gunoiului in New York, dar si trendul reciclatului care incepe in anii 90).

DeLillo umanizeaza si da forta privirilor de ansamblu prin perspectiva intima a personajelor sale, care sunt implicate direct in masinariile mari ale istoriei, dar au si problemele lor omenesti: se maturizeaza, isi inseala partenerii, comit crime, se drogheza, creeaza opere de arta, joaca sah in parc, sar coarda pe maidan sau pleaca dupa un pachet de tigari si nu se mai intorc niciodata acasa. E remarcabila paleta larga de personaje pe care DeLillo o manuieste fara gres, de la un pusti gay maestru grafitti, la o calugarita catolica severa, o aparitie stabila si anacronica intr-un oras cameleonic, un criminal in serie care respecta femeile, asistentul fidel al lui Edgar J. Hoover, o artista avangardista fosta gospodina care o rupe cu trecutul si familia, sau Esmeralda, fetita homeless care le scapa tuturor printre degete, si care capata o aura de sfanta intr-un oras apocaliptic.

E multa nostalgie in acest roman, nostalgie dupa inocenta anilor 50, a jocurilor pe maidanele cartierului si a batranilor imigranti care stau la taclale in parc intr-o engleza stricata, band vin acru. E si multa poezie a marelui oras, cu artistii sai anonimi care muncesc fara vreo rasplata pentru a acoperi tramvaie in opere de arta grafitti care apoi vor fi sterse de autoritati si zidul pe care e desenat un inger de fiecare data cand moare un copil nevinovat in cartierul populat de dependenti de droguri, dar si petrecerile simandicoase de pe acoperisurile marilor cladiri, cu artisti si vizionari de filme rare si expozitii.

E viata unei intregi epoci, cu inceput si final, dar si vietile unor omeni, parcursul maturizarii lor. Nu stiu cum sa-i spun acestui tip de roman, decat fresca sociala, dar termenul e totusi nedrept. Mi se parea un gen mort in secolul 19, dar DeLillo reuseste sa il readuca la viata dandu-i ceva nou si combinand perspectiva intima a personajelor, la care el se pricepe atat de bine, cu priviri de ansamblu asupra unor momente istorice, sau mai degraba, cumuland aceste perspective intime pentru a crea una de ansamblu, dar plina de viata si de o tristete inteleapta, tipica lui DeLillo, pe care mi-e tare greu sa o definesc.

Puterea romanului sta atat in amplitudinea sa, dar mai ales in detaliile zbaterii inutile, dar impresionante, a individului in fata mortii iminente, intr-un mod asemanator cu pictura “Triumful mortii” a lui Bruegel cel Batran, mentionata in primele pagini.

si francezii e oameni

Nu stiu daca o fi fost din cauza privarii de fictiune pentru ceva timp, dar mi-a picat tare bine un film frantuzesc de prin anii 80. Nu stiu daca povestea in sine e mare scofala, dar atmosfera e foarte frumoasa, iar coloana sonora le intrece pe toate. Nu ma mai satur pianul asta.

Episodul 5: Mi-au placut, dar mi-a trecut…

Cartile sunt uneori ca hainele: unele sunt croite excelent si nu se demodeaza niciodata, altele raman mici in timp ce tu cresti, iar unele pe care le-ai purtat cu drag odata, raman la fel in timp ce tu te schimbi si pur si simplu nu ti se mai potrivesc. Din aceasta ultima categorie fac parte cartile pe care le-am iubit intr-o anumita perioada, care m-au marcat atunci, dar care care acum imi sunt indiferente sau pur si simplu au fost parca demascate si si-au pierdut aura de mister care ma fascina.

Sa le iau cronologic:

Pe drum de Jack Kerouac – Pe vremea adolescentei incipiente, intr-un orasel in care nu se intampla nimic, aventurile lui Kerouac si loserii lui beat, exaltati si innebuniti sa traiasca momentul, imi dadeau speranta ca drumul e un scop in sine si nu ai nevoie de vreo destinatie. Imi placea si legenda tehnicii lui narative, conform careia Kerouac a scris romanul dintr-un suflu, intr-o stare de euforie sustinuta de alcool si droguri usoare , pe o bucata de hartie lunga, lunga, in asa fel incat sa nu aiba nevoie de pauze, ca un instrumentist de jazz care improvizeaza. Acum nu cred ca as mai avea capacitatea de ma entuziasma de entuziasmul lui Kerouac si mi-ar fi greu sa nu il judec drept simplu si imatur, la fel si scriitura lui exaltata s-ar putea sa-mi para butucanoasa, desi unele pasaje raman cu adevarat frumoase.

Lupul de stepa de Hermann Hesse – Cred ca ar trebui fondat un club al fostilor lupi de stepa pentru ca, discutand cu mai multi prieteni, am aflat ca suntem multi cei care in adolescenta ne identificam cu personajul lui Hesse pe care acum il respigem majoritatea. A trecut atat de mult timp de cand l-am lasat balta pe Hesse incat nici nu mai tin minte exact ce m-a exasperat

Orice de Henry Miller – Miller a fost prima mea intalnire cu literatura sexual explicita si multa vreme am citit cu nesat orice mi-a picat in mana. Sexul nu era insa o chestie gratuita, nu doar in scop in sine, ci cheia operei lui Miller. Imi aduc aminte de volumele alea cartonate si mult prea scumpe care au iesit pe vremea studentiei mele si, drept urmare, ce bataie era la BCU pe Sexus. Desi era relativ nou, bietul volum arata mai rablagit decat Letopisetul Tarii Moldovei in editie originala.  Ma incanta umorul negru si anarhismul lui plin de energie si imi amintesc cum subliniasem aproape fiecare pagina din Tropice cu exaltarea regasirii unor ganduri proprii neformulate, scrise intr-un mod extrem de direct si lipsit de pretentii, in ciuda complexitatii lor. Dar nu stiu cum si cand mi-a pierit entuziasmul. Odata ce am trecut de primul soc al noului si pana atunci nespusului, nu prea am mai avut multe de gasit in romanele lui care mi-au parut brusc ca se repeta nepermis de mult.

Apocalipsa dupa McCarthy

Cum supravietuiesti intr-o lume moarta, dupa un dezastru de proportii uriase, despre asta e vorba in The Road, de Cormac McCarthy, autorul vinovat si de romanul No Country for Old Men. Povestea e simpla: un tata si un fiu nenumiti urmaresc un drum care duce spre sud, spre ocean, dupa un dezastru in urma caruia natura a fost complet distrusa si orice vietate, cu exceptia oamenilor si a unui caine, a murit. Supravietuitorii se impart la fel de simplu in doua categorii: oameni buni si oameni rai. Cei rai traiesc in haita si, in lipsa oricarei surse de hrana, au devenit canibali, iar cei buni sunt familii care traiesc din conserve gasite in case si magazine parasite si paraginite.

Pana aici totul aduce foarte mult cu un scenariu clasic de film apocaliptic cu zombi, dar puterea povestii si groza pe care o starneste e mult mai puternica deoarece bestiile care vaneaza carnea de om sunt si ei oameni ca tine, dar care intr-o situatie extrema si-au pierdut elementul care ii definea drept umani. Totul e cu atat mai infricosator cu cat scenariul este foarte plauzibil si te face sa te intrebi ce hotarare ai lua tu, care ar fi limita umanitatii tale.

Ca si No Country for Old Men, The Road are calitatile unui thriller, te tine cu sufletul la gura si scriitura e atat de viscerala incat ajungi sa simti pe pielea ta experientele extreme ale personajelor si citesti in goana, sperand ca finalul va aplana tensiunea creata. Scriitura lui McCarthy e una foarte masculina, daca exista asa ceva, e minimalista si taioasa si foarte vizuala. Mi-a fost foarte usor sa imi imaginez povestea mental, cadru cu cadru, ca pe un film. Suspansul e extraordinar de bine gradat, iar unele scene si de-a dreptul horror. Dupa fiecare scena exista o pauza si stilul asta m-a dus cu gandul la taieturile de montaj. Cred ca e un roman care ar putea fi ecranizat cu succes, asta daca povestea cade pe mainile unui regizor la fel de genial ca McCarthy. De fapt, se pare ca filmul e in productie si va iesi in toamna, anul asta.

M-a surprins, cum ziceam, simplitatea povestii. Simplitatea e o chestie ciudata pentru ca iti da senzatia ca ii e oricui la indemana sa scrie asa, dar de fapt e cel mai greu lucru. Alt paradox al simplitatii e ca ascunde de fapt complexitate si poate usor deveni simbol si arhetip.

McCarty zicea pe undeva ca nu ii intelege pe scriitorii de genul lui Marcel Proust si ca el nu poate scrie decat despre situatii de viata si de moarte. Despre asta e vorba in The Road, despre cum e sa traiesti cu sufletul la gura si cu prezenta ubicuua a mortii, despre ce inseamna umanitatea si cat de fragila e.

Episodul 4: De capatai

Mi-e greu sa scriu despre cartile care m-au impresionat cel mai mult, pentru ca orice as spune nu e suficient. Voi incerca totusi sa fac o insiruire aleatorie si sa-mi motivez alegerea:

William Faulkner – Zgomotul si furia

E una dintre putinele carti recitite si una care, intr-o lume ideala, ar trebui citita de doua ori de catre toata lumea. Cartea asta e o poveste spusa intr-un mod cu totul nou si e o poezie in acelasi timp. Mai multi prieteni mi-au zis ca nu au putut trece de primul capitol, ca scriitura e prea greoaie. Nu mai tin minte cum a fost primul capitol pentru mine prima oara, dar a doua oara ca fost o experienta rara in care am inteles ca nimic nu e intamplator in scriitura aparent haotica a lui Faulkner, ca totul e la locului lui si totul are o semnificatie. La finalul fiecarui roman de Faulkner am simtit o enorma satisfactie, chiar daca lectura nu a fost mereu usoara, in final totul se leaga si poti privi de sus constructia complexa creata de autor.

Kurt Vonnegut – Abatorul 5

Abaturul 5 a fost prima mea intalnire cu Vonnegut si cu postmodernismul. M-a frapat intai umorul negru, autoironia, modul in care tragicul devine comic  si umanismul lui care nu moare niciodata, in ciuda realitatilor potrivnice, apoi felul in care a luat un gen vechi de cand lumea, literatura de razboi, si l-a intors pe dos.

Orhan Pamuk – Ma numesc rosu

Desi nu e tocmai subtire, am citit romanul asta pe nerasuflate, acasa, in statie, in autobuz, asteptand la cafenea si as fi citit si din mers daca as fi avut 2 perechi de ochi, asa de mult m-a prins. Nici nu stiu ce mi-a placut mai mult: povestea, Istanbulul de alta data, misterul, atmosfera, personajele sau constructia narativa. Pamuk a creat o lume in romanul asta, o lume extraordinar de bogata si frumoasa, cu bune si rele, de care nu m-as mai fi saturat.

Italo Calvino – Daca intr-o noapte de iarna un calator

Am ezitat daca sa includ si acest roman pentru ca a trecut ceva vreme de la lectura si ma intreb cum mi-ar placea acum. Imi amintesc mai mult de reactia mea la lectura decat de detaliile povestilor neterminate din roman. Pentru ca eram la o varsta frageda, un fel de inceput al vietii, m-a entuziasmat ideea de poveste fara sfarsit, pentru ca asa ma simteam si eu atunci, un proiect abia inceput, cu finalul deschis. Am savurat joaca lui Calvino, mica lui rafuiala cu critica si personajul cititoarei ideale. Vera si Anda sunt insa de complet alta parere. Am de gand sa recitesc cartea curand.

Fiodor Dostoievski – Fratii Karamazov si Idiotul

Ce adolescent la varsta intrebarilor nu cade sub vraja personajelor lui Dostoievski si a marilor probleme dezbatute de el?

Gabriel Garcia Marquez – Un veac de singuratate

A trecut multa vreme de cand devoram Marquez opere complete, dar imi aduc aminte clar lumea luxurianta cu conquistadori si matusi fantastice. A fost prima mea intalnire cu realismul magic si de-atunci orice tine de acest gen trebuie sa se ridice la nivelul columbianului, iar asta nu e deloc usor, de-asta poate nu m-am dat in vant dupa Salman Rushdie.

Lista ramane deschisa

Cum m-am impacat cu Paul Auster

Uneori, chiar si cand dragostea e mare, plictiseala poate aparea intr-o relatie  Asa s-a intamplat intre mine si cartile lui Paul Auster mai demult. De-atunci a trecut ceva vreme si mi s-a facut din nou dor de scriitura lui. Asa am ajuns sa citesc Man in the Dark, ultimul sau roman, in care am simtit o schimbare de perspectiva care m-a bucurat si care m-a facut sa ma indragostesc iar.

Cartea e subtirica si se citeste dintr-o suflare, dar e destul de condensata, tipic genului de metafictiune in care se incadreaza. Un critic literar, August Brill, ramas vaduv (iar), accidentat si cazut la pat intr-o casa bantuita de doua femei singure si insingurate, se simte si el singur si pentru a alunga gandurile dureroase isi spune povesti siesi.

Cei ce-l iubesc pe Auster fara sovaieli vor aprecia probabil mai mult povestea in poveste pe care Brill o inventeaza in noptile cu insomnie, decat povestea rama. E in stilul clasic austerian, absurd: o distopie despre un tip obisnuit care se trezeste intr-o lume paralela in care, dupa 11 septembrie, in America izbucneste un razboi civil intre New York si restul tarii. Personajul trebuie sa il omoare pe un autor care e vinovat pentru inventarea acestei lumi paralele si care e tocmai August Brill. Ajungand cu lectura pana aici, am inceput sa imi dau ochii peste cap si credeam ca e vorba doar de inca o metafictiune fumata, despre moarte autorului si alte blablauri postmoderniste care ma entuziasmau odata.

Dar, spre marea mea surprindere, lucrurile nu cad complet in absurd ca de obicei. Brill nu isi pierde mintile si nici capacitatea de a face diferenta intre fictiune si viata reala, ci isi omoara personajul (in loc sa fie el omorat de personaj) si incepe sa revina la viata.

Parerea mea e ca in romanul asta Auster ii face un elogiu realismului si (foarte indirect), femeilor si familiei. Deprimati tare, Brill si nepoata lui isi petrec zilele sedati, urmarind filme vechi realiste. Nepoata are o pasiune pentru detaliile din filme prin care, fara cuvinte, doar prin mici gesturi, sunt transmise lucruri mari. Gesturile acestea marunte despre care vorbeste nepoata sunt facute de personaje feminine care incearca sa traiasca mai departe in momente critice, tinandu-se de rutina zilnica. Asa si Brill si nepoata lui, unul deprimat de pierderea sotiei si cealalta de moarte violenta a iubitului in Irak, ajung in final sa regaseasca pofta de viata.

Dupa o noapte in care Brill ii povesteste nepoatei viata lui: cum si-a intalnit sotia, cum s-au despartit, cum s-au impacat si multe altele, cei doi hotarasc sa ia un mic dejun sanatos, asta dupa saptamani de depresie si lipsa de pofta de mancare. Si asa se termina romanul: cu un mic dejun sanatos.

M-a dat pe spate finalul asta, chiar nu ma asteptam de la Auster la ceva atat de simplu si realist. Toata scena seamana foarte mult cu scenele preferate ale nepoatei din filmele realiste si de-asta ziceam ca Auster descopera realismul la batranete. Si da, se simte ca imbatraneste, e poate chiar putin sentimental. Dar asta era fix ce imi lipsea mie din romanele lui mai vechi: suflul uman.

Alta parere aici

Episodul 3: Nevermore

Exista unele carti sau autori cu care m-am intalnit o data sau de cateva ori si, datorita unei “nepotriviri de caracter”, nu vreau sa mai aud de ei. Nu stiu cum se face, daca e o coincidenta sau nu, dar doi dintre cei care m-au suparat cel mai tare sunt autori francezi relativ recenti. Dintre productiile sus numitei natii prefer vinurile si mancarea, hai si filmele de cele mai multe ori, dar literatura contemporana nu prea. Dar sa nu-i arunc pe toti in aceeasti oala, ca musiu Flaubert, Celine, Vian si multi altii mi-au placut si imi mai plac. Si chiar daca nu sunt francezi, multi dintre autorii dragi mie si-au facut veacul si au scris la Paris.

Dar sa revin la cei doi insuportabili si anume, in ordine cronologica: Pascal Bruckner si Frederic Beigbeder.

Lui Bruckner poate ca ar trebui sa-i mai dau o sansa, pentru oricum am citit doar Luni de fiere si pentru ca omul spune niste chestii care sunt dure, dar adevarate. Reactia mea la Bruckner a fost asemanatoare cu cea pe care mi-a declansat-o Elfriede Jelinek, nu ma indoiesc de talentul celor doi sau de faptul ca lucrurile pe care le spun ei trebuie spuse, dar ma infioara ochiul lor rece si marele gol din spatele personajelor si povestilor lor. Mie mi-e destul golul vietii reale si in fictiune imi place plinul; autorii care sunt ca un fel de dumnezeu binevoitor si isi iubesc personajele intr-un mod mai mult sau mai putin evident. Poate ar trebui sa citesc eseurile lui Bruckner, desi am senzatia ca va fi o experienta de deja vu.

Beigbeder nici nu merita sa stea in aceeasi propozitie cu Bruckner de fapt, pentru ca e tipul de autor care sper sa dispara odata cu epoca pe care o reprezinta. Cartile lui reflecta inteligenta emotionala a unui pusti teribilist de 16 ani cel mult, iar scriitura aproape ca nu exista. Tipul nu face decat sa isi rescrie jurnalul in diferite genuri literare, mai un roman, mai o piesa si uneori se foloseste in mod stangaci de trucuri narative deja vechi, din repertoriul postmodernismului. Trebuie sa recunosc ca stie marketing, e ca un fel de Paulo Coelho pentru urbanii corporatisti si scoate tot felul de maxime si aforisme de tip slogan, pe care le tot aud citate. Cea mai uzitata e aberatia conform careia dragostea dureaza 3 ani, de parca un pusti de 16 ani ca el stie ce-i aia.