fiction addiction

Intotdeauna mi-am dorit sa aflu ce se ascunde sub valul femeilor islamice si ce parere au de statutul lor. In romanul lui Orhan Pamuk, Snow, m-a fascinat perspectiva unei femei tinere care alege, aparent de buna voie si nesilita de nimeni, sa poarte valul. In Persepolis insa, autoarea povesteste (printre altele) cum a fost fortata sa poarte valul si cum s-a revoltat impotriva acestei impuneri. Pentru multi europeni perspectiva lui Marjane Satrapi este mult mai usor de inteles si acceptat, poate de aceea romanul grafic Persepolis si animatia cu acelasi nume au avut success.

Intamplarea a facut sa-mi cada in mana intai prima parte a romanului grafic si apoi sa vad filmul. In prima parte din cartea Persepolis, Satrapi isi povesteste copilaria marcata de evenimentele tumultoase care au schimbat dramatic istoria Iranului sau natal, dar si destinul ei.

Din experienta mea, rar  se intampla ca romanele sa devina filme la fel de bune. Cu un roman grafic, lucrurile stau insa altfel. Animatia Persepolis este fix cartea animata. Toata frumusetea graficii elegante, in alb si negru, din prima parte a cartii, se regaseste in film.

Exotismul unei copilarii intr-o tara araba fascineaza imediat, dar valoarea povestii sta in faptul ca e universala (stiu ca suna a cliseu de comentariu la romana, dar asa e). E povestea formarii unui om si modul in care contextul istoric si politic ne marcheaza fie ca vrem sau nu. E usor sa fii nihilist si sa negi anumite valori cand te nasti in clasa de mijloc intr-o tara a carei organizare e ca o masinarie ale carei rotite sunt bine unse. Dar cand te nasti intr-un loc unde statul e o treaba derizorie, iar revolutia si razboiul sunt un fapt curent, familia si identitatea nationala devin lucruri serioase, singurele de care te poti agata pentru a-ti putea mentine echilibrul. M-a impresionat scena din film in care Marjane izbucneste intr-o discutie cu un prieten austriac, punkist nihilist si ii reproseaza superficialitatea cu care respinge toate valorile.

Povestea Marjanei, care in copilarie scanda “jos sahul!” prin casa, mi-a amintit de copilaria mea si de cum la revolutie mi-am legat o banderola tricolora, am rupt paginile cu Ceausescu din almanahuri, i-am desenat dinti si urechi de vampir si le-am lipit pe stalpi in cartier. Sunt ciudat de vii amintirile mele din perioada asta tulbure, in comparatie cu trecutul recent, prea gri si lipsit de trairi si evenimente ca sa ma marcheze.

De cate ori calatoresc intr-un oras nou, vizitez neaparat un anticariat sau o librarie exclusiv cu carti in engleza. Prefer anticariatele, desi sunt mai rare, pentru ca sunt mult mai ieftine si imi place sentimentul de a citi o carte pe care e clar ca au mai citit-o si altii. Gasisem la un moment dat o editie veche, de pe la 1890, a unei piese de Shakespeare si care avea pe prima pagina numele diversilor proprietari si data la care au achizitionat-o. Cartea asta a calatorita din Franta in Romania si a trecut prin mai multe epoci si prin mainile unor persoane care acum nu mai exista, pana sa ajunga la mine. Normal ca o sa-mi trec si eu semnatura in continuarea celor 5 si cine stie cat si unde va mai calatori cartea asta.

Cautand adrese de librarii in diverse orase pe unde am calatorit, am dat peste un blog cu review-uri si adresele unor super librarii din toata Europa. Dintre cele catalogate, eu am vizitat una din Praga, care mi-a placut mult si un anticariat din Amsterdam unde te pierzi intre rafturile imense si iti vine sa cumperi tot magazinul la cat de ieftine sunt. Tot pe blogul asta am gasit 2 librarii prin care tare as vrea sa arunc o privire, cea din Maastricht care e intr-o veche biserica si cea din Porto care pare rupta din Numele Trandafirului, cel putin in poza.

Surpriza placuta a fost sa gasesc acolo si libraria nou deschisa in Bucuresti, Anthony Frost, de langa Humanitas, careia ii doresc o viata cat mai lunga. Tot din categoria librarii in engleza, am aflat de Nautilus de pe langa Aviatorilor, dar n-am reusit sa o si vizitez.

Nu pot spune ca m-am dat in vant dupa benzi desenate in copilarie. Imi amintesc vag de o carte de benzi desenate Marvel cu Doctor Strange, in franceza, pe care mi-a facut-o cineva cadou. Dar in vremea aceea ma impresionau mai mult ilustratiile din cartea autohtona Povestiri istorice, decat benzile desenate SF, scrise intr-o limba necunoscuta.

Am descoperit genul asta destul de tarziu datorita romanului grafic Maus de Art Spiegelman, care mi-a cazut in mana la un moment dat. Doctor Strange sau Hulk nu au in comun cu Maus decat faptul ca se folosesc de conventia benzii desenate. Sa pui aceste doua tipuri de banda desenata in aceeasi oala, e ca si cum l-ai pune pe James Joyce in aceeasi categorie cu Sandra Brown, ca doar amandoi scriu romane.

Multi autori consacrati au simtit nevoia sa introduca elemente grafice in romanele lor. Primul roman in care am intalnit infratirea intre scriitura si elemente vizuale a fost Tristram Shandy a lui Laurence Sterne (care a fost transformat intr-un roman grafic de curand, se pare), imi amintesc vag de o pagina complet alba si una complet neagra in interiorul romanului. Apoi, intr-un roman de William Faulkner, nu mai stiu cu exactitate care, in loc de cuvantul “eye” era inserat un ochi schitat. Cred ca autorul care se foloseste cel mai mult de grafica, fara sa scrie ceea ce se numeste un roman grafic, este Kurt Vonnegut, cu ilustratiile lui jucause inserate in text. Un exemplu mai recent, ar fi Extremely Loud and Incredibly Close a lui Jonathan Safran Foer, care pe langa elemente grafice, introduce si fotografii in romanul sau.

Cu Maus, Art Spiegelman a creat un nou tip de banda desenata, care preia doar forma acestui gen, continutul fiind cu totul diferit. Daca banda desenata era un gen strict de divertisment, Spiegelman a demonstrat ca poate fi folosit pentru a aborda teme serioase, precum Holocaustul. N-as fi crezut niciodata ca o poveste despre Holocaust in care evreii sunt reprezentati ca soareci, nazistii sunt pisici, iar polonezii sunt porci la propriu, poate fi atat de impresionanta.

In Maus, Spiegelman spune povestea “adevarata” a parintilor sai, supravietuitori ai Holocaustului, dar si povestea lui personala, lupta lui de a “intelege” experienta traumatizanta traita de parintii lui si modul in care acest trecut familial l-a afectat pe el personal si i-a format perspectiva asupra lumii si a existentei. Nu e genul de subiect pe care il abordau benzile desenate cu Pif si Hercule si, de multe ori, in timp ce citeam eram cu sufletul la gura, temandu-ma ca Spiegelman va trivializa aceasta tema dureroasa simplificand-o nepermis de mult. In final insa, tocmai aceasta simplitate aparenta e cea care impresioneaza cel mai mult.

Spiegelman m-a convins ca genul asta merita toata atentia. De-atunci am citit orice graphic novel mi-a cazut in mana. Din pacate, pana acum, am prins doar Persepolis 1 de Marjane Satrapi si In the Shadow of No Towers tot de Art Spiegelman, despre care voi scrie in episoadele urmatoare.

E pacat ca acest gen de literatura nu a fost inca tradus in romana. Am auzit insa ca se pregateste un roman grafic dupa Mircea Cartarescu, ceea ce ma cam sperie. Nu mi se pare un autor a carui scriitura sa fie usor de adaptat la acest gen. Sper sa ma insel.

Luasem Votca-Cola de Irina Denejkina cadou pentru o adolescenta, pentru ca speram sa cada bina la asa varsta. Poate asa cum mi-a cazut mie De veghe in lanul de secara pe la 14 ani, cand cred ca am citit-o de vreo 5 ori. Totusi nu ma asteptam sa fie din aceeasi categorie cu Salinger, am zis hai s-o rasfoiesc si eu, sa ma asigur ca nu e chiar de prost gust (da, se mai intampla sa iau o carte cadou si sa o citesc si eu inainte de a o da mai departe :D). Ma asteptam la teribilisme de blog adolescentin si cand colo am dat peste o voce destul de matura, care, desi e inca atat de tanara, vorbeste ca o persoana din “interiorul” subiectului, dar e totusi capabila sa se ridice si deasupra lui. Ce sa zic, am citit “cadoul” pana la capat si nu mi-a parut rau.

Votca-Cola e o colectie de povestiri in care se perinda, ce-i drept, de multe ori, cam aceleasi personaje. Prima povestire e si cea mai proasta si aproape ca m-a facut sa renunt la citit. Noroc ca e scurta si am zis hai totusi sa mai incerc una…

Aceasta prima povestire si inca vreo cateva au ca tema iubirile adolescentine si exact atunci cand par sa alunece grav pe panta sentimentalismului de doi bani, Denejkina le salveaza cu o doza de realism si sange rece. Oricum sentimentalismul, dar si cruzimea sunt foarte la locul lor la aceasta varsta atat de ciudata. Si totusi, Denejkina pune mereu in balans personajul adolescentin romanticos inamorat si avantat cu personajul adolescentin sceptic si nihilist care scuipa seminte cu dezinvoltura, vorbind despre iubire cu un ranjet ironic.

In povestirea intitulata Song for lovers, dupa melodia asta a lui Richard Ashcroft, se impletesc povesti despre iubiri neincepute sau neterminate, pe un fundal de alcool, droguri, sex si alte activitati de gasca. Mi-a placut atmosfera trista si in acelasi timp detasata a acestei povesti, in care aceleasi personaje sunt pe rand si adorate si nebagate in seama si iubite si ignorate. Si mai mult am apreciat lipsa de teribilism cu care Denejkina prezinta excesele varstei: sexul, drogurile si rock’n'rollul sunt pur si simplu acolo si atat.

Doua povestiri chiar m-au surprins. Una dintre ele, Valerocika, e despre un grup de pustani intre 8 si 14 ani plecati in tabara la mare, unde experimenteaza poate pentru prima data sexul si alcoolul. E foarte interesant cum autoarea trece lin de la perspectiva diversilor pustani, la perspectiva instructoarei lor ingrozite de incapacitatea ei de a-i tine in frau pe micii monstri imprevizibili. Oricum povestea prezinta o foarte taioasa si dura perspectiva asupra copilariei si maturizarii, zic eu impresionanta venind din partea unei autoare atat de tinere.

Cealalta, numita Vasea, e parca din alt registru decat toate celelalte povestiri. E o incursiune in subconstientul unui copil abrutizat, dintr-o familie mizera de alcoolici, batut si acasa si la scoala si pe strada, dar care e un erou nestiut de nimeni in lupta cu “barbatii verzi”, care bantuie noaptea tomberoanele, ucigand vagabonzi si batrane.

Pentru o carte de la care nu asteptam la mai nimic, Vodca-Cola a fost o surpriza placuta.

S-a iscat la un moment dat pe aici o mica discutie despre gradul de “dezinvoltura” cu care se poate vorbi despre un autor “consacrat.”

Eu cred ca singurul mod in care o persoana obisnuita isi poate manifesta respectul fata de un autor este citindu-l pana la capat, chiar daca prima reactie e negativa. S-a intamplat de multe ori sa incep sa citesc ceva si, desi prima reactia a fost de respingere, la final lucrurile sa apara intr-o noua lumina si sa imi dau seama ca am gresit din ignoranta sau din comoditate.

Exista cazuri in care reactia negativa initiala nu se schimba la final, poate tot din ignoranta si comoditate… Insa bunavointa cititorului de a duce la capat ceea ce a inceput ii da dreptul sa isi exprime ignoranta sau revolta.

Acest blog e un fel de condica a primelor impresii si reactii, de aceea poate multe dintre ele nu sunt coerent formulate si sunt adesea violente (asemena gestului de a tranti o carte neplacuta imediat dupa ce ai terminat-o) sau de un entuziasm usor tamp.

De multe ori revin la primele impresii cand aflu amanunte si uneori sa imi schimb complet parerea. Cred insa ca exprimarea acestor prime impresii e foarte importanta, pentru ca doar asa poti incepe un dialog care te poate ajuta sa iti depasesti ignoranta si comoditatea sau nu…

Oricum tin mult la posibilitatea de a exprima o impresie intr-un mod dezinvolt si poate mult prea simplist pentru ca, oricat de politically incorrect ar fi, genul asta de reactie e dreptul oricarui cititor.

Ingerul necesar e un film romanesc in care nu e vorba nici de revolutie, nici de epoca de aur si nici macar despre mizera interminabila perioada de tranzitie. Desi asteptam demult un film bastinas care sa nu fie neaparat inradacinat in realitatile trecute sau prezente ale Romaniei, faptul ca Ingerul necesar nu intra in aceasta categorie e probabil unul dintre pricipalele lui merite, dar poate si defectul lui cel mai mare…

Povestea e simpla: o compozitoare tanara, frumoasa, imbracata mereu in alb, alergica, astmatica, agorafoba si claustrofoba traieste, evident, izolata intr-un mediu aseptic. Viata ei perfect planificata e intoarsa cu susul in jos de aparitia unui admirator secret care incearca sa o cucereasca trimitandu-i mesaje ce aduc cu publicitatea neconventioanala. Aceste mesaje initial haioase devin, treptat, usor terifiante si donsoarei noastre, control freak cum e, ii cam sare tandara … La fel ii sare tandara si bietului public care ramane nesatisfacut rau la final.. Toata sala a stigat aproape in cor ceva de genul “Haidi, bai!” 

Parerea mea e ca domn regizor a scris un scenariu care s-a vrut un thriller absurd in stilul lui Paul Auster, de altfel, “absolut intamplator,” donsoara muziciana astmatica si agorafoba, citeste Trilogia New-Yorkului… Totusi parca a intins coarda prea mult si a tras de ceea ce putea sa fie un mediu metraj ok, ca sa-l faca un lung metraj mult prea lung si repetitiv.

Vizual vorbind, filmul da bine pe ecran, cadre aproape fotografice, studiate in detaliu, dar repetate excesiv, poate si pentru a sugera lipsa de varietate din viata personajului. Oricum flash-back-urile alb-negru din copilarie puteau foarte bine sa lipseasca. Lentoarea cadrelor, tacerea personajelor, acumularea tensiunii si atentia la detalii m-a dus cu gandul la filmele recente ale lui Kim Ki Duk, dar nu se ridica in nici un caz la nivelul acestuia. Cea mai mare diferenta intre acest film si unul de Kim Ki Duk e faptul ca regizorul corean pastreaza ceva surprizator, un moment de “wow” pentru final, pe cand compatriotul nostru nu pune deloc accentul pe vreun final apoteotic si drept urmare isi cam dezamageste spectatorii.

Partea cea mai proasta la acest film e ca vrea sa se elibereze de orice “romanism” atat vizual cat si la nivel de scenariu si din cauza asta e cam ridicol. Cel mai graitor exemplu in sensul asta e un personaj, politist civil care se vrea un detectiv de tip american, care citeste Dilema Veche, e un psiholog versat si care nu numai ca n-are nevoie de spaga ca sa-si faca treaba, ci se ofera voluntar sa rezolve cazul donsoarei noastre, in timpul lui liber. De fapt cred ca personajul asta e cea mai misto chestie din tot filmul, cel putin m-a facut sa zambesc.  

Oricum ma bucur sa vad un film romanesc, care incerca ceva nou si care da bine vizual, chiar daca povestea si implicit jocul actorilor nu au fost tocmai pe gustul meu… 

Ziceam mai demult intr-un post ca exista unele carti pe care le inghit la fel de greu precum inghiteam siropul de tuse in copilarie. Imi dau seama ca nu sunt niste romane proaste si totusi imi e foarte greu sa le citesc, le-as arunca din mana, dar nu stiu nici eu exact de ce continui sa le citesc.

Sunt acel gen de carti care pot fi sumarizate intr-o pagina, de obicei un fel de alegorie pe care o dezlegi cam din primele 30 de pagini, fara nici un personaj bine construit (deoarece intr-o alegorie personajele sunt simboluri, nu caractere) si de obicei cu o scriitura cam arida… In aceasta categorie as plasa 2 romane citite (cu greu) relativ recent:

Piramida de Ismail Kadare

Un roman in care tirania faraonilor din Egiptul antic si contruirea piramidelor arhicunoscute sunt o alegorie pentru sistemul dictatorial din Albania comunista. And that’s all folks! Kadare crede ca autorii care “incearca sa se identifice, sa se suprapuna cu personajele dintr-o epoca trecuta, cu optica, psihologia si limbajul acelei epoci”, comit o “greseala.” Parerea lui e ca istoria trebuie “folosita” pentru a releva anumite aspecte legate de prezent, comparand metoda lui literara cu “‘coborarea lui Dante’, deci descrierea Infernului prin optica superioara a perioadei in care traieste scriitorul, ramane singura metoda acceptabila in literatura.” Genul asta de metafore supradimensionate erau la moda pe vremea comunista din cauza cenzurii, dar nu stiu ce valoarea mai eu ele acum. Eu sincer ar fi preferat un roman despre Albania comunista care se petrece in Albania comunista.

Sper sa nu adere prea multi autori la aceasta metoda literara pe care eu o gasesc foarte arida si care impiedica existenta unor personaje bine conturate si duce la aparitia unei lucrari literare fara carne pe oase si cu un gust fad.

Trans-atlantic de Witold Gombrowicz

E un roman care m-a plictisit de moarte. In primul rand scriitura mi s-a parut insuportabila, greoie, plina de exclamatii si interjectii si foarte foarte repetitiva. In plus, personajele mi-au parut niste umbre detestabile si povestea lor complet neinteresanta. Ca o fi reprezentativ pentru situatia polonezilor in timpul celui de-al doilea razboi mondial, ca n-o fi, mie romanul asta nu mi-a transmis nimic demn de retinut. N-am inteles de ce unele substantive erau scrise cu majuscula, sa fie oare o ironie legata de pierderea valorii anumitor concepte, nu stiu… Scriitura m-a scos din minti si nu stiu daca e doar vina traducatorului, sau nu.

In rest, povestea asta mi s-a parut varianta nereusita a romanului Calatorie la capatul noptii de Louis Ferdinand Celine. Celine e nihilist pana la capat, iar universul grotesc creat de el are infinit mai multa putere.

Prima impresie despre Gombrowicz e negativa rau, ma intreb daca alt roman de-al lui m-ar face sa imi schimb parerea…

In viata, e greu sa fii cinic. Parca n-ar fi de ajuns ca suferi fiindca vezi mereu partea putreda a marului, atunci cand incerci sa razi pe seama “putreziciunii”, se gasesc mereu unii care sa se ofenseze. The Cynic’s Dictionary e un excelent cadou pentru amicii aia mereu nemultumiti de tot din jurul lor, dar cu un simt al umorului salvator; eu mi l-am facut singur cadou. :p Rasfoind cartea asta, e suprinzator ce efect relaxant asupra psihicului pot avea aceste mici perle cinice. E o placere sa razi de partile rele ale lumii si sa vezi lucrurile dintr-o perspectiva neconventionala. Iata niste exemple graitoare, zic eu:

Army: What you join to see the world, meet interesting people - and kill them.

Woody Allen 

Cigarette: The perfect type of pleasure; it is exquisite and it also leaves one unsatisfied.

Oscar Wilde

Cynic: Someone who found out there wasn’t any Santa Claus when he was ten and is still upset about it.

James Gould Cozzens

“Doris Lessign, Doris Lessing, de unde am auzit eu de ea?” Cam asta aveam in cap cand am aflat cine a castigat Nobelul anul asta. Si, da, auzisem de Doris Lessing si am si citit vreo 2 romane scrise de ea… dar am uitat aproape cu desavarsire despre ce era vorba in unul dintre ele si am amintiri vagi despre al doilea. Parerea mea e ca, atunci cand un autor citit cade in uitare atat de usor, isi cam merita soarta. Si totusi, doamna Lessing a luat Nobelul si cred ca de fapt il merita. Eu n-as reciti romanele ei, dar efortul ei literar de-a lungul unei vieti destul de zbuciumate merita sa fie premiat.

Am citit acum mult timp The Golden Notebook si tin minte ca era un roman tip jurnal scris de o femeie, ce continea mai multe caiete fiecare de alta culoare si fiecare legat de un anumit aspect din viata ei. Ce mi-a ramas mie din acest roman, dupa vreo 3-4 ani de cand l-am citit, e imaginea unei femei gri, cu colturile buzelor indreptate in jos. O femeie care traieste o criza si ale carei valori s-au prabusit. Convingerile ei politice comuniste, despre care e vorba in caietul rosu, au fost spulberate de realitatile sistemului comunist din Rusia. Relatiile sentimentale/sexuale prin care trece sunt dezamagitoare. Personajele masculine din roman mi s-au parut foarte rational si “la rece” creionate si pe alocuri usor stereotipice, in sensul ca nu erau tocmai multi-fatetate si morala era ca “barbatii e porci,” sigur, spus intr-un mod mai elevat. Alta tema importanta e relatia cu trecutul, cu familia si tema maternitatii.

De fapt, probabil simplific nepermis de mult. In toate aceste caiete, Anna, personajul principal, incearca sa analizeze diversele aspecte care i-au format in timp personalitatea si mai ales sa gasesca sursa caderii ei in depresie si, eventual, vindecarea. Romanul este un excelent document, un fel de harta a personalitatii unei femei lucide si inteligente care incerca, intr-un mod foarte rational, sa isi gaseasca rostul in viata, sa se cunoasca si sa se accepte pe sine insasi.

Pentru mine personal, romanul asta a fost la fel de interesant ca un documentar bun de pe discovery, dar, literar vorbind, mi-a parut mult prea realist si mai ales autofictional, iar jurnalul, oricat ar fi el de tentant pentru voaioristul din mine, e o sub-specie literara. Am citit undeva ca doamna Lessing a scris si niste romane de tip dystopie, usor SF, dar genul intelectualist. As fi curios cum se descurca pe taramuri mai “fictive” …

Viata nu tine cont de regulile dramei clasice. Nu are inceput, punct culminant si incheiere. Adica incheiere are, dar e mereu aceeasi si nu are nici o morala sau vreo invatatura. Cei ce incalca legile morale umane scapa adesea nepedepsiti, pe unii ii urmareste constiinta vinovata, pe altii nu.

 In trilogia Bash, Neil LaBute intoarce cu susul in jos drama clasica. Avem 3 povesti:

1) Un business man mormon misogin, care, crezand ca e pe cale sa isi piarda slujba, isi ucide fiica nou nascuta. Mihai Calin e cam inexpresiv in acest rol, isi frange mainile in draci si, desi are pe alocuri niste scanteieri vinovate in priviri, nu poate sa convinga.

2) Un cuplu de tineri studenti mormoni intr-un weekend la New York. Pentru ea a fost un weekend de vis, pentru el weekendul in care l-a omorat pe un poponar batran. Actorul care-l joaca pe “el” povesteste cu o incredibila seninatatea toata intamplarea, nu are nici cea mai vaga urma de remuscari si se straduieste (prea tare) sa mai smulga cate un hohot de ras de la audienta cam amortita. Ioana Flora, in rolul “ei”, are o stralucire discreta, iar personajul e emotionant prin inocenta lui. Cupletul asta mi-a amintit de una dintre povestirile unui autor foarte drag mie, Raymond Carver, care, la fel ca Neil LaBute, are talentul de a insinua socantul si imprevizibilul in viata obisnuita a personajelor.

3. Monologul unei femei care isi ucide fiul adolescent, facut la 14 ani “cu ajutorul” profesorului ei de liceu. Aceasta reintepretare contemporana a dramei Medeei e jucata foarte natural de actrita din rolul principal, care, sub aparenta unei femei absolut obisnuite, ascunde secrete dureroase.

Problema mea cu piesa jucata la Teatrul Act a fost ca, desi mi-am dat seama ca am de-a face cu un text excelent, as fi preferat sa-l citesc, in loc sa-l vad jucat. Nu ma pricep la teatru, dar cand simti ceva de genul asta ca spectator e clar ca ceva e putred in Danemarca… Piesa e foarte lunga, decorul extrem de minimalist si monoloagele bazate doar pe performanta actoriceasca. Pentru mine a fost ca si cum as fi ascultat un audio book impreuna cu mai multi oameni. Unii dintre acesti oameni se stricau de ras cand nu era deloc cazul si au distrus complet momentul cel mai dramatic al piesei.

Vad ca se poarta foarte tare pe la noi dramaturgii americani recenti, insa traducerile sunt cam slabe. Si in aceasta piesa, textul curgea foarte nenatural si nu suna deloc ok in romaneste, pe alocuri am recunoscut niste expresii traduse cuvant cu cuvant din engleza.

Partea buna e ca piesa jucata la Teatrul Act mi-a starnit interesul cu privire la acest dramaturg, pe care insa as prefera sa il citesc in original, la mine acasa, in liniste, cu matul in poala, decat sa-l vad la Teatrul Act impreuna cu niste manelisti care au locuri in primul rand…