Rupte din viata

Un vanzator de carti turmentat in tren, catre un amic neinteresat de super ofertele sale la supra pret din operele marelui Pavel Corut (so 90s): “Eh, ce sa zic! In ziua de azi nu va mai intereseaza decat petardele alea de Romeo si Julieta si balena Moby Dick!”

Cineva a ajuns pe blog confesandu-se pe google: “ma regasesc in personajul lui herman h…”

Feminismul trece prin stomac

Ce s-ar fi intamplat cu eroina Sylviei Plath din Clopotul de sticla, daca n-ar fi suferit atat de crunt de depresie, s-ar fi nascut in Canada si ar fi incercat cu orice pret sa fie normala? Ar fi fost personajul feminin al lui Margaret Atwood din Femeia comestibila. Singura problema e ca personajul lui Atwood, in incercarea ei foarte apatica de a se incadra normelor societatii, e foarte unidimensional. Atwood in general mi s-a parut mai capabila sa creeze tipologii cu tuse destul de ingrosate decat personaje cu carne si oase. Asa ca in loc sa avem o femeie crizata bine portretizata ca in romanul lui Plath, avem trei tipologii feminine: mama eroina, roscata vrajitoare feministo-manipulatoare si viitoarea sotie perfecta. Personajul principal e viitoarea sotie perfecta care desi se straduieste din greu sa-si intre in rol, n-o lasa subconstientul si stomacul. Respingerea institutiei evident patriarhale a casatoriei creste exponential cu vegetarianismul si culmineaza in final cu producerea unui tort sub forma de femeie oferit spre consum pretendentului complet siderat. (Insert analiza freudiano-feminista)

Cum nu-mi plac tusele groase nu prea am putut aprecia povestea asta a crizei existentiale feminine plasata in anii 50-60. Dar pentru un prim roman nu e deloc rau. Atwood are mana formata pentru satira si un umor negru sanatos care mi-a picat bine si a mai domolit feminismul subliminal. Cred ca mi-ar fi placut mai mult daca povestea ar fi fost a roscatei manipulatoare decat a posibilei sotii perfecte, dar nu poti sa le ai pe toate.

Philip Roth e bine

Pentru mine Philip Roth e unul dintre autorii aia care parca scriu despre tine si te trezesti dand din cap in timp ce citesti ca un caine de jucarie de pus in geam la masina. Mi-a placut din prima cinismulul lui, amestecul foarte straniu de spirit rebel adolescentin si intelepciune de batran. Ne-am cunoscut cu Complexul lui Portnoy care a fost o revelatie a tineretii mele si a continuat sa ma socheze cu fiecare roman pentru ca toate au ceva nou si neasteptat, dar aceeasi doza de cinism a la roth de care se pare ca nu ma satur.

Trebuie sa recunosc ca penultimele lui 2 romane m-au cam dezamagit desi le-am citit cu aceeasi placere. Miroseau a batranete Exit Ghost si The Dying Animal, nu intamplator, avand in vedere ca personajele principale sunt doi batrani amorezati penibil adolescentin de doua tinere. Batranetea e un subiect la fel de legitim ca oricare altul, dar doua romane consecutive in care personaje aproape identice au probleme similare e un pic prea mult. De asta am pus mana cam cu teama pe Indignare si deja imi imaginam noi probleme legate de scutece pentru adulti & co. Dar acest ultim roman, pe cat e de scurt si concis, pe atat e de puternic. Nu degeaba ii lauda personajul autor din Exit Ghost pe modernistii transanti gen Joseph Conrad.

Un pusti evreu din anii cincizeci care, desi se straduieste din toate puterile sa faca totul corect, are un sfarsit tragic. Scriitura are  o puritate data probabil de simplitate si de faptul ca Roth a renuntat la discursurile teziste din ale romane. Acum cititorul e lasat singur sa faca ce vrea cu povestea si cred ca asta e cel mai greu lucru, dar si secretul marilor romane. M-a dus cu gandul la Bartleby. Ca si nuvela lui Melville, desi iti da senzatia ca spune ceva mare, e foarte greu sa articulezi lucrul ala mare care  se citeste printre randuri si mai mult din elipse decat din textul propriuzis.

Dupa multe carti pe care le-am pus de-o parte cu bucurie imediat ce le-am terminat, in sfarsit am dat peste una care mi-a ramas in gand mult dupa aceea.

OTV si post-modernism

De Joyce Carol Oates am tot auzit in ultima vreme inaite sa ma apuc de citit. Unii au mers asa de departe incat sa spuna ca “marele roman american”, balena alba dupa care au alergat toti marii scriitori ai respectivei natiuni, va fi scris nu de un autor ci de o autoare, mai precis sus numita. Fanii sunt dati pe spate de cantitatea uriasa a operei oatesiene, femeia e mai ceva ca un grafoman, scrie cate 2-3 chestii pe an, dintre care cel putin un roman fluviu demn de secolul 19. Si avand in vedere ca scrie de vreo 40 de ani, un calcul aproximativ arata marimea cel putin fizica a operei sale.

Cu astfel de informatii la bord am pornit lectura primului meu roman de Oates dintre cele 3 primite cadou de la prietenii mei si fanii ei, anume My Sister, My Love. “Motorul” povestii e “cel mai poetic lucru din lume”, ca sa il parafrazez pe narator, adica moartea unei copile. Evident ca fraza e folosita intr-un mod ironic post-modernist si nu e vorba de nimic poetic in toata povestea asta bazata pe un caz real si demna de un talk show in serial la OTV care sa-i sparga fata pana si Elodiei. O fetita de 6, faimoasa patinatoare copil minune, e gasita moarta in pivnita casei familiei sale.

Naratorul autoproclamat “unreliable” e fratele victimei, adolescent traumatizat care isi aminteste de copilaria lor pana la data crimei si dupa, intr-un stil auto-ironico-postmodernist care nu m-a amuzat deloc si mi s-a parut foarte transparent. Cei interesati de soarta copiilor bogati americani (in)dopati cu medicamente pentru tot felul de boli inchipuite care au initiale in loc de nume, de genul ADHD, si dealerii lor legali care se cheama psihologi, vor gasi tot felul de situatii interesante in cartea asta. Cine cauta un roman politist cu suspans s-ar putea sa fie dezamagit. Desi criminalul e dezvaluit abia la final, chestia e evidenta inca inainte de comiterea crimei.

Dar pentru cei care se uita in secret la OTV, dar in public cititesc autori postmodernisti, asta e romanul perfect. Nu zic, Oates surprinde foarte bine tabloidizarea societatii, disperarea de a prinde macar 15 minute de faima, viata de plastic din suburbiile americane, mizeria din spatele idealurilor corporatiste, perversitatea societatii de consum in general si ce-a mai ramas din visul american, dar, desi e destept scrisa, cartea mi-a dat aceeasi senzatie de jena si scarba simtita atunci cand mai nimeresc pe OTV si raman hipnotizat pret de cateva minute. E o lume in care nu vreau sa intru pentru ca nu exista catarsis pentru scarba pe care mi-o provoaca.

Autori clasici vs. autoare contemporane

Vara asta planuisem o intoarcere la clasici, dar cartile recente scrise de autoare contemporane, pe care le tot primesc cadou in ultima vreme nu imi dau pace. E o lupta inegala fiindca domnii clasici sunt greoi, mai fac si rime si te ingroapa in subsoluri, pe cand mai tinerele doamne fac tot posibilul sa te tina cu sufletul la gura chiar si pe cea mai mare caldura…

Stephen King, Sandra Brown si Paul Auster se intalnesc intr-un bar

Mi se intampla foarte rar sa dau peste o carte slaba, dar foarte greu de lasat din mana. Am patit asta cu The Enchantment of Lilly Dahl de Siri Hustvedt, o combinatie foarte stranie de elemente misto si kitsch. Inca de la inceput povestea e pe muchie, o chelnerita tanara si cu ambitii artistice dintr-un oras mic unde aparent nu se intampla nimic, il urmareste de la distanta pe un artist cosmopolit aterizat in mica urbe fara vreun motiv clar. Povestea de dragoste care se infiripa intre cei doi e tare cliseistica, la limita romanelor siropoase, iar intriga aproape politista despre un inger care plimba un cadavru prin cele mai neasteptate locuri m-a dus cu gandul la bestsellerurile gen Stephen King. Totusi senzualitatea si misterul naratiunii au biruit asupra ratiunii si am continuat sa citesc in mare goana pana la sfarsitul foarte dezamagitor.

In ciuda kitschului, Hustvedt are si momentele ei de gratie care mi-au amintit de alt roman de-al ei care mi-a placut. Oraselul e populat de tot felul de personaje stranii, precum cei doi frati batrani nedespartiti si murdari pana in dinti, care lasa in urma lor dare de noroi si au o curte plina ochi de obiecte aruncate de altii, dar pe care ei le colectioneaza asiduu sau batrana vecina care scrie un roman nesfarsit. Ca si in What I Loved, Hustved descrie in amanunt tablourile personajului sau si e extraordinar cat de bine le poti vizualiza pe post de cititor. Pot sa jur ca am vazut tablourile descrise in carte, portretele unor personaje ciudate pe care artistul le invita intai la o sesiune de discutii foarte intime in care ei dezvaluie momentele cele mai delicate si definitorii din viata lor, reale sau inchipuite, si care vor fi incluse in tablou.

Desi m-a dezamagit cu acest roman, o sa citesc totusi si The Sorrows of an American, mai ales fiindca l-am primit deja cadou si pentru ca, desi nu e Hustvedt mereu geniala, lectura e totusi o placere in mod inexplicabil pentru mine si numai buna pentru calatoriile lungi care ma asteapta in aceasta vara.

Aproape mut

Or fi invetat francezii filmul si americanii l-au impachetat frumos si l-au vandut bine, dar parca rusii sunt cei care se pricep cel mai bine sa il transforme in arta. In Izgnanie se vorbeste foarte putin si se vede foarte mult, fiecare cadru spune ceva si creeaza o stare. Ca si la Tarkovski si Sokurov, povestea se desfasoara intr-o lume care aduce cu realitatea, dar care e de fapt un teritoriu simbolic in care fiecare element are o semnificatie. Lumea creata in Izgnanie, ca si cea din Intoarcerea, e ca o harta a lumii interioare, a sufletului.

Nu stiu de ce la noi titlul a fost tradus Exilul, cand “Izgonirea” ar fi fost mult mai potrivit, mai ales pentru ca etimologic e vorba de acelasi cuvant care a ajuns la noi prin filiera slava si pentru ca este vorba despre “izgonirea din rai” si nu de “exilul din rai”. Sunt multe referinte religioase in film si desi mi-e greu sa apreciez simbolistica religioasa uneori, e foarte rar sa mai gasesti un film contemporan care sa vorbesca despre dragoste, familie si umanitate intr-un mod atat de plastic si delicat.

Mai mult decat povestea, mi-au ramas intiparite in minte imagini, mai ales contrastul extraordinar dintre peisajele industriale  si cele bucolic rurale, dintre oameni si masini, muzica foarte stranie, aproape infioratoare si chipul Mariei Bonnevie, actrita suedeza care mi-a placut foarte mult in Reconstruction, si pe care a fost suprinzator sa o gasesc intr-un film rusesc. Alta surpriza a fost sa aflu ca scenariul e bazat pe o nuvela (cred) a autorului american William Saroyan pe care tare as vrea sa o citesc.

un film cald si unul rece

Mi-era dor de un Jarmush, dar mai bine ma uitam la unul dintre filmele lui vechi, decat sa ma duc la The Limits of Control. Nu stiu daca am imbatranit eu sau Jarmush, dar filmul asta m-a lasat incredibil de rece. Povestea e extrem de repetitiva si, daca alta data gustam umorul lui absurd, acum abia daca am zambit. M-am prins oarecum despre ce e vorba, desi e genul ala de film care nu prea te ajuta sa intelegi, chiar din contra, iti da senzatia ca nu e nimic de inteles. Toate personajele si situatiile pot fi in acelasi timp simbolice sau doar absurde, eu nu pot sa ma hotarasc ce varianta sa aleg, dar vorba unei prietene, cand un regizor colectioneaza atatea nume mari e clar ca scenariul lasa de dorit. Si as vrea sa ii multumesc personajului “femeia in pielea goala” sau, ma rog, nudul cum i se spune in film, pentru ca a mai inviorat spectatorii, inclusiv pe mine. Si vorba ei, “no sex, no guns?”, what kind of movie is this?, as adauga eu. O sa revad Down by Law ca sa imi aduc aminte de ce imi placea atat Jarmush.

Die Welle e un film nemtesc previzibil, dar bine facut. Tocmai imi ziceam ca m-am saturat de filme despre Holocaust si nazisti, dar povestea asta e putin alfel pentru ca nu e nici despre victime si nici despre nemti diabolici sau de treaba, ci despre cum au putut atatia oameni sa se implice in acest fenomen. Un experiment initial aparent nevinovat, facut de un profesor de liceu, are urmari grave. Si coloana sonora e misto:

Simbolul si erectia

In febra impacarii cu Paul Auster, am citit Travels in Scriptorium desi ceva imi spunea ca nu e o idee buna. Lectura mi-a facut placere ca de obicei, dar e ceva care ma irita la genul acesta de joc postmodernist, sau mai degraba modernisto-absurd, pentru ca e un teren batatorit de uriasi (Auster inclusiv), pe care nu prea vad ce rost mai are sa il urmezi ca autor in secolul 21.  Am simtit dezamagirea cum ma pandeste inca de la primele pagini si totusi am mers mai departe pentru ca Auster stie sa creeze o lume care te prinde si din care nu-ti vine sa iesi cu una cu doua, desi intrevezi partial care va fi finalul “surpriza”. Si nu, nu e vorba de un roman politist, nici pe departe. E un scenariu simbolic, absurd, care miroase a Kafka si Becket, combinat cu un final apoteotic care m-a dus cu gandul la filmele lui Shyamalan.

Povestea si decorul sunt extrem de minimaliste, un barbat mai mult sau mai putin batran e inchis intr-o incapere alba si “etansa”  si n-are habar cine e, unde e si ce cauta acolo, asa ca nu-i de mirare ca naratorul il numeste Mr. Blank. De-a lungul unei zile e vizitat de diverse personaje a caror identitate si rol in viata lui sunt neclare. Spre final am inceput sa suspectez ca personajele care il viziteaza, il controleaza si il trag la raspundere pe Blank sunt de fapt personaje din cartile mai vechi ale lui Auster si cartea e de fapt o ghicitoare destepta pentru fani. Desi as putea sa ma incadrez si eu oarecum in categoria asta, nu mi-am amintit originea tuturor personajelor si tot acest joc autoreferential mi s-a parut, in mod paradoxal, putin ieftin si exclusivist, la prima vedere. La o a doua vedere, dincolo de inevitabilele trimiteri la relatia dintre autor si personaje si inversarea rolurilor dintre papusar si marionete, cred ca de fapt cheia cartii e un impas real in care Auster se afla ca autor si poate o oarecare instrainare fata de propriile sale creatii care se intorc sa-l bantuie.

Singurul mod in care il pot salva este sa il interpretez in legatura cu urmatorul lui roman, aparut de curand, Man in the Dark, care m-a entuziasmat pentru ca mi s-a parut ca reprezinta o schimbare pentru Auster, o redescoperire a realismului si o iesire din cercul inchis si deja obosit al metafictiunii. Ca sa duc aceasta parere foarte personala si destul de creata si mai departe, as spune ca Travels in Scriptorium e povestea unui impas auctorial si Man in the Dark vine cu o umbra de solutie. Astept cu interes urmatoarea lui carte pentru a vedea care e urmatorul pas si sper ca nu va fi unul inapoi.

Totusi, cum ziceam, cartea are calitatile ei: Auster stie cum sa creeze personaje complexe chiar si atunci cand ele sunt doar tipologii sau simboluri. Pentru un personaj simbolic, domnul Blank e un tip foarte normal care are vreo trei erectii pe tot parcursul romanului, nu se sfieste sa le faca avansuri propriilor personaje feminine si are si tot felul de accidente cauzate de batranete, mobilitate redusa si o boala necunoscuta. Neputinta si batranetea sunt teme frecvente in ultimele doua romane ale lui Auster, la fel si personajele feminine mamoase care alina partial aceste suferinte.

M-a amuzat teribil un rezumat rautacios al cartii, facut de cineva de la The Guardian.

Alta parere aici

Fresca sociala n-a murit

Underworld de Don DeLillo e cea mai mare carte (si la propriu si la figurat) citita de ceva vreme. Nu am indoieli ca e cea mai buna carte de pana acum a lui DeLillo, dar si una dintre marile carti ale  ultimei jumatati a secolului 20. E o cronica a razboiului rece, dar acea parte care nu apare in cartile de istorie, e istoria ascunsa a omenilor obisnuiti si nu a eroilor, a deseurilor lasate in urma de ”progres” si nu a asa ziselor mari inventii. Prin roman, trec in mare oameni obisnuiti, dar si personaje celebre precum Edgar J. Hoover sau Frank Sinatra, si toate contribuie la recrearea epocii aproape suprarealiste a razboiului rece, a absurdei curse a inarmarii, a paranoiei si a momentului in care artificialul devine natural in viata de zi cu zi, al apogeului plasticului.

Totul incepe cu un meci de baseball istoric din anii 50, care a avut loc in aceeasi zi cu prima detonare a unei bombe atomice de catre sovietici, marcand inceputul clar al razboiului rece. M-a speriat putin acest capitol prin amplituninea perspectivei si schimbarile bruste de punct de vedere, dar mai ales deoarece nu inteleg deloc acest sport tipic american. DeLillo trece de la imagini de ansamblu asupra unui stadion urias, la perspectiva marunta a unui pusti negru care intra ilegal la meci si prinde mingea aterizata in tribune, la punctul de vedere al lui Sinatra, sau al lui Hoover.

In urmatoarele capitole, doar cate un personaj are cuvantul si povestile se dezvolta foarte frumos. E totusi oarecum frustrant ca, de fiecare data cand te obisnuiesti cu lumea unui personaj, esti brusc aruncat in lumea altuia, fara sa stii cand si daca te vei mai intoarce la cel pe care incepusesi sa-l indragesti. Nu se poate spune ca exista un personaj principal, dar unul dintre ele are totusi o pondere mai mare: elementele cheie din viata lui Nick, un “exemplar” din generatia care isi traieste cea mai importanta parte din viata in aceasta epoca, sunt relatate in mod aparent aleatoriu, de la pustiul care asculta meciul secolului la radio, la bunicul expert in debarasarea deseurilor din final.

DeLillo stie cum sa tina in frau aceasta constructie narativa mamut si chiar cum sa tina cititorul in priza, mentionand o crima savarsita de Nick si o aventura cu o femeie mult mai in varsta la inceput si lasand cititorul sa adune bucatelele de puzzle treptat, pentru a avea o imagine intreaga abia la final. Toate povestile, initial aparent dezlanate, sunt legate prin elemente care devin treptat vizibile. Mingea de baseball din primul capitol se rostogoleste prin tot romanul, ca un fir rosu, trecand din mana in mana, de la pustiul de culoare, la tatal acestuia, la un pilot de bombardier atomic, pentru a ajunge in final in mainile lui Nick.

Toate dezastrele din a doua jumatate a secolului 20 “trec prin cadru”: SIDA, lumea dependentilor de heroina din marile orase, victimele malformatiilor cauzate de radiatile atomice din zonele de experiment sovietice si problema gunoiului. Ce poate fi mai underground de cat gunoiul care de altfel e o realitate cruda a societatii de consum create in paralel si in directa legatura cu razboiul rece (o barca cu o incarcatura misterioasa (plina cu cacat) se plimba prin lume, un fost profesor de istorie rus, proaspat patron in noul capitalism sovietic, are o firma de distus deseuri radioactive prin explozii atomice, criza gunoiului in New York, dar si trendul reciclatului care incepe in anii 90).

DeLillo umanizeaza si da forta privirilor de ansamblu prin perspectiva intima a personajelor sale, care sunt implicate direct in masinariile mari ale istoriei, dar au si problemele lor omenesti: se maturizeaza, isi inseala partenerii, comit crime, se drogheza, creeaza opere de arta, joaca sah in parc, sar coarda pe maidan sau pleaca dupa un pachet de tigari si nu se mai intorc niciodata acasa. E remarcabila paleta larga de personaje pe care DeLillo o manuieste fara gres, de la un pusti gay maestru grafitti, la o calugarita catolica severa, o aparitie stabila si anacronica intr-un oras cameleonic, un criminal in serie care respecta femeile, asistentul fidel al lui Edgar J. Hoover, o artista avangardista fosta gospodina care o rupe cu trecutul si familia, sau Esmeralda, fetita homeless care le scapa tuturor printre degete, si care capata o aura de sfanta intr-un oras apocaliptic.

E multa nostalgie in acest roman, nostalgie dupa inocenta anilor 50, a jocurilor pe maidanele cartierului si a batranilor imigranti care stau la taclale in parc intr-o engleza stricata, band vin acru. E si multa poezie a marelui oras, cu artistii sai anonimi care muncesc fara vreo rasplata pentru a acoperi tramvaie in opere de arta grafitti care apoi vor fi sterse de autoritati si zidul pe care e desenat un inger de fiecare data cand moare un copil nevinovat in cartierul populat de dependenti de droguri, dar si petrecerile simandicoase de pe acoperisurile marilor cladiri, cu artisti si vizionari de filme rare si expozitii.

E viata unei intregi epoci, cu inceput si final, dar si vietile unor omeni, parcursul maturizarii lor. Nu stiu cum sa-i spun acestui tip de roman, decat fresca sociala, dar termenul e totusi nedrept. Mi se parea un gen mort in secolul 19, dar DeLillo reuseste sa il readuca la viata dandu-i ceva nou si combinand perspectiva intima a personajelor, la care el se pricepe atat de bine, cu priviri de ansamblu asupra unor momente istorice, sau mai degraba, cumuland aceste perspective intime pentru a crea una de ansamblu, dar plina de viata si de o tristete inteleapta, tipica lui DeLillo, pe care mi-e tare greu sa o definesc.

Puterea romanului sta atat in amplitudinea sa, dar mai ales in detaliile zbaterii inutile, dar impresionante, a individului in fata mortii iminente, intr-un mod asemanator cu pictura “Triumful mortii” a lui Bruegel cel Batran, mentionata in primele pagini.