un film cald si unul rece

Mi-era dor de un Jarmush, dar mai bine ma uitam la unul dintre filmele lui vechi, decat sa ma duc la The Limits of Control. Nu stiu daca am imbatranit eu sau Jarmush, dar filmul asta m-a lasat incredibil de rece. Povestea e extrem de repetitiva si, daca alta data gustam umorul lui absurd, acum abia daca am zambit. M-am prins oarecum despre ce e vorba, desi e genul ala de film care nu prea te ajuta sa intelegi, chiar din contra, iti da senzatia ca nu e nimic de inteles. Toate personajele si situatiile pot fi in acelasi timp simbolice sau doar absurde, eu nu pot sa ma hotarasc ce varianta sa aleg, dar vorba unei prietene, cand un regizor colectioneaza atatea nume mari e clar ca scenariul lasa de dorit. Si as vrea sa ii multumesc personajului “femeia in pielea goala” sau, ma rog, nudul cum i se spune in film, pentru ca a mai inviorat spectatorii, inclusiv pe mine. Si vorba ei, “no sex, no guns?”, what kind of movie is this?, as adauga eu. O sa revad Down by Law ca sa imi aduc aminte de ce imi placea atat Jarmush.


Die Welle e un film nemtesc previzibil, dar bine facut. Tocmai imi ziceam ca m-am saturat de filme despre Holocaust si nazisti, dar povestea asta e putin alfel pentru ca nu e nici despre victime si nici despre nemti diabolici sau de treaba, ci despre cum au putut atatia oameni sa se implice in acest fenomen. Un experiment initial aparent nevinovat, facut de un profesor de liceu, are urmari grave. Si coloana sonora e misto:

Simbolul si erectia

In febra impacarii cu Paul Auster, am citit Travels in Scriptorium desi ceva imi spunea ca nu e o idee buna. Lectura mi-a facut placere ca de obicei, dar e ceva care ma irita la genul acesta de joc postmodernist, sau mai degraba modernisto-absurd, pentru ca e un teren batatorit de uriasi (Auster inclusiv), pe care nu prea vad ce rost mai are sa il urmezi ca autor in secolul 21.  Am simtit dezamagirea cum ma pandeste inca de la primele pagini si totusi am mers mai departe pentru ca Auster stie sa creeze o lume care te prinde si din care nu-ti vine sa iesi cu una cu doua, desi intrevezi partial care va fi finalul “surpriza”. Si nu, nu e vorba de un roman politist, nici pe departe. E un scenariu simbolic, absurd, care miroase a Kafka si Becket, combinat cu un final apoteotic care m-a dus cu gandul la filmele lui Shyamalan.

Povestea si decorul sunt extrem de minimaliste, un barbat mai mult sau mai putin batran e inchis intr-o incapere alba si “etansa”  si n-are habar cine e, unde e si ce cauta acolo, asa ca nu-i de mirare ca naratorul il numeste Mr. Blank. De-a lungul unei zile e vizitat de diverse personaje a caror identitate si rol in viata lui sunt neclare. Spre final am inceput sa suspectez ca personajele care il viziteaza, il controleaza si il trag la raspundere pe Blank sunt de fapt personaje din cartile mai vechi ale lui Auster si cartea e de fapt o ghicitoare destepta pentru fani. Desi as putea sa ma incadrez si eu oarecum in categoria asta, nu mi-am amintit originea tuturor personajelor si tot acest joc autoreferential mi s-a parut, in mod paradoxal, putin ieftin si exclusivist, la prima vedere. La o a doua vedere, dincolo de inevitabilele trimiteri la relatia dintre autor si personaje si inversarea rolurilor dintre papusar si marionete, cred ca de fapt cheia cartii e un impas real in care Auster se afla ca autor si poate o oarecare instrainare fata de propriile sale creatii care se intorc sa-l bantuie.

Singurul mod in care il pot salva este sa il interpretez in legatura cu urmatorul lui roman, aparut de curand, Man in the Dark, care m-a entuziasmat pentru ca mi s-a parut ca reprezinta o schimbare pentru Auster, o redescoperire a realismului si o iesire din cercul inchis si deja obosit al metafictiunii. Ca sa duc aceasta parere foarte personala si destul de creata si mai departe, as spune ca Travels in Scriptorium e povestea unui impas auctorial si Man in the Dark vine cu o umbra de solutie. Astept cu interes urmatoarea lui carte pentru a vedea care e urmatorul pas si sper ca nu va fi unul inapoi.

Totusi, cum ziceam, cartea are calitatile ei: Auster stie cum sa creeze personaje complexe chiar si atunci cand ele sunt doar tipologii sau simboluri. Pentru un personaj simbolic, domnul Blank e un tip foarte normal care are vreo trei erectii pe tot parcursul romanului, nu se sfieste sa le faca avansuri propriilor personaje feminine si are si tot felul de accidente cauzate de batranete, mobilitate redusa si o boala necunoscuta. Neputinta si batranetea sunt teme frecvente in ultimele doua romane ale lui Auster, la fel si personajele feminine mamoase care alina partial aceste suferinte.

M-a amuzat teribil un rezumat rautacios al cartii, facut de cineva de la The Guardian.

Alta parere aici