Fresca sociala n-a murit

Underworld de Don DeLillo e cea mai mare carte (si la propriu si la figurat) citita de ceva vreme. Nu am indoieli ca e cea mai buna carte de pana acum a lui DeLillo, dar si una dintre marile carti ale  ultimei jumatati a secolului 20. E o cronica a razboiului rece, dar acea parte care nu apare in cartile de istorie, e istoria ascunsa a omenilor obisnuiti si nu a eroilor, a deseurilor lasate in urma de “progres” si nu a asa ziselor mari inventii. Prin roman, trec in mare oameni obisnuiti, dar si personaje celebre precum Edgar J. Hoover sau Frank Sinatra, si toate contribuie la recrearea epocii aproape suprarealiste a razboiului rece, a absurdei curse a inarmarii, a paranoiei si a momentului in care artificialul devine natural in viata de zi cu zi, al apogeului plasticului.

Totul incepe cu un meci de baseball istoric din anii 50, care a avut loc in aceeasi zi cu prima detonare a unei bombe atomice de catre sovietici, marcand inceputul clar al razboiului rece. M-a speriat putin acest capitol prin amplituninea perspectivei si schimbarile bruste de punct de vedere, dar mai ales deoarece nu inteleg deloc acest sport tipic american. DeLillo trece de la imagini de ansamblu asupra unui stadion urias, la perspectiva marunta a unui pusti negru care intra ilegal la meci si prinde mingea aterizata in tribune, la punctul de vedere al lui Sinatra, sau al lui Hoover.

In urmatoarele capitole, doar cate un personaj are cuvantul si povestile se dezvolta foarte frumos. E totusi oarecum frustrant ca, de fiecare data cand te obisnuiesti cu lumea unui personaj, esti brusc aruncat in lumea altuia, fara sa stii cand si daca te vei mai intoarce la cel pe care incepusesi sa-l indragesti. Nu se poate spune ca exista un personaj principal, dar unul dintre ele are totusi o pondere mai mare: elementele cheie din viata lui Nick, un “exemplar” din generatia care isi traieste cea mai importanta parte din viata in aceasta epoca, sunt relatate in mod aparent aleatoriu, de la pustiul care asculta meciul secolului la radio, la bunicul expert in debarasarea deseurilor din final.

DeLillo stie cum sa tina in frau aceasta constructie narativa mamut si chiar cum sa tina cititorul in priza, mentionand o crima savarsita de Nick si o aventura cu o femeie mult mai in varsta la inceput si lasand cititorul sa adune bucatelele de puzzle treptat, pentru a avea o imagine intreaga abia la final. Toate povestile, initial aparent dezlanate, sunt legate prin elemente care devin treptat vizibile. Mingea de baseball din primul capitol se rostogoleste prin tot romanul, ca un fir rosu, trecand din mana in mana, de la pustiul de culoare, la tatal acestuia, la un pilot de bombardier atomic, pentru a ajunge in final in mainile lui Nick.

Toate dezastrele din a doua jumatate a secolului 20 “trec prin cadru”: SIDA, lumea dependentilor de heroina din marile orase, victimele malformatiilor cauzate de radiatile atomice din zonele de experiment sovietice si problema gunoiului. Ce poate fi mai underground de cat gunoiul care de altfel e o realitate cruda a societatii de consum create in paralel si in directa legatura cu razboiul rece (o barca cu o incarcatura misterioasa (plina cu cacat) se plimba prin lume, un fost profesor de istorie rus, proaspat patron in noul capitalism sovietic, are o firma de distus deseuri radioactive prin explozii atomice, criza gunoiului in New York, dar si trendul reciclatului care incepe in anii 90).

DeLillo umanizeaza si da forta privirilor de ansamblu prin perspectiva intima a personajelor sale, care sunt implicate direct in masinariile mari ale istoriei, dar au si problemele lor omenesti: se maturizeaza, isi inseala partenerii, comit crime, se drogheza, creeaza opere de arta, joaca sah in parc, sar coarda pe maidan sau pleaca dupa un pachet de tigari si nu se mai intorc niciodata acasa. E remarcabila paleta larga de personaje pe care DeLillo o manuieste fara gres, de la un pusti gay maestru grafitti, la o calugarita catolica severa, o aparitie stabila si anacronica intr-un oras cameleonic, un criminal in serie care respecta femeile, asistentul fidel al lui Edgar J. Hoover, o artista avangardista fosta gospodina care o rupe cu trecutul si familia, sau Esmeralda, fetita homeless care le scapa tuturor printre degete, si care capata o aura de sfanta intr-un oras apocaliptic.

E multa nostalgie in acest roman, nostalgie dupa inocenta anilor 50, a jocurilor pe maidanele cartierului si a batranilor imigranti care stau la taclale in parc intr-o engleza stricata, band vin acru. E si multa poezie a marelui oras, cu artistii sai anonimi care muncesc fara vreo rasplata pentru a acoperi tramvaie in opere de arta grafitti care apoi vor fi sterse de autoritati si zidul pe care e desenat un inger de fiecare data cand moare un copil nevinovat in cartierul populat de dependenti de droguri, dar si petrecerile simandicoase de pe acoperisurile marilor cladiri, cu artisti si vizionari de filme rare si expozitii.

E viata unei intregi epoci, cu inceput si final, dar si vietile unor omeni, parcursul maturizarii lor. Nu stiu cum sa-i spun acestui tip de roman, decat fresca sociala, dar termenul e totusi nedrept. Mi se parea un gen mort in secolul 19, dar DeLillo reuseste sa il readuca la viata dandu-i ceva nou si combinand perspectiva intima a personajelor, la care el se pricepe atat de bine, cu priviri de ansamblu asupra unor momente istorice, sau mai degraba, cumuland aceste perspective intime pentru a crea una de ansamblu, dar plina de viata si de o tristete inteleapta, tipica lui DeLillo, pe care mi-e tare greu sa o definesc.

Puterea romanului sta atat in amplitudinea sa, dar mai ales in detaliile zbaterii inutile, dar impresionante, a individului in fata mortii iminente, intr-un mod asemanator cu pictura “Triumful mortii” a lui Bruegel cel Batran, mentionata in primele pagini.

Advertisements

Episodul 5: Mi-au placut, dar mi-a trecut…

Cartile sunt uneori ca hainele: unele sunt croite excelent si nu se demodeaza niciodata, altele raman mici in timp ce tu cresti, iar unele pe care le-ai purtat cu drag odata, raman la fel in timp ce tu te schimbi si pur si simplu nu ti se mai potrivesc. Din aceasta ultima categorie fac parte cartile pe care le-am iubit intr-o anumita perioada, care m-au marcat atunci, dar care care acum imi sunt indiferente sau pur si simplu au fost parca demascate si si-au pierdut aura de mister care ma fascina.

Sa le iau cronologic:

Pe drum de Jack Kerouac – Pe vremea adolescentei incipiente, intr-un orasel in care nu se intampla nimic, aventurile lui Kerouac si loserii lui beat, exaltati si innebuniti sa traiasca momentul, imi dadeau speranta ca drumul e un scop in sine si nu ai nevoie de vreo destinatie. Imi placea si legenda tehnicii lui narative, conform careia Kerouac a scris romanul dintr-un suflu, intr-o stare de euforie sustinuta de alcool si droguri usoare , pe o bucata de hartie lunga, lunga, in asa fel incat sa nu aiba nevoie de pauze, ca un instrumentist de jazz care improvizeaza. Acum nu cred ca as mai avea capacitatea de ma entuziasma de entuziasmul lui Kerouac si mi-ar fi greu sa nu il judec drept simplu si imatur, la fel si scriitura lui exaltata s-ar putea sa-mi para butucanoasa, desi unele pasaje raman cu adevarat frumoase.

Lupul de stepa de Hermann Hesse – Cred ca ar trebui fondat un club al fostilor lupi de stepa pentru ca, discutand cu mai multi prieteni, am aflat ca suntem multi cei care in adolescenta ne identificam cu personajul lui Hesse pe care acum il respigem majoritatea. A trecut atat de mult timp de cand l-am lasat balta pe Hesse incat nici nu mai tin minte exact ce m-a exasperat 😛

Orice de Henry Miller – Miller a fost prima mea intalnire cu literatura sexual explicita si multa vreme am citit cu nesat orice mi-a picat in mana. Sexul nu era insa o chestie gratuita, nu doar in scop in sine, ci cheia operei lui Miller. Imi aduc aminte de volumele alea cartonate si mult prea scumpe care au iesit pe vremea studentiei mele si, drept urmare, ce bataie era la BCU pe Sexus. Desi era relativ nou, bietul volum arata mai rablagit decat Letopisetul Tarii Moldovei in editie originala.  Ma incanta umorul negru si anarhismul lui plin de energie si imi amintesc cum subliniasem aproape fiecare pagina din Tropice cu exaltarea regasirii unor ganduri proprii neformulate, scrise intr-un mod extrem de direct si lipsit de pretentii, in ciuda complexitatii lor. Dar nu stiu cum si cand mi-a pierit entuziasmul. Odata ce am trecut de primul soc al noului si pana atunci nespusului, nu prea am mai avut multe de gasit in romanele lui care mi-au parut brusc ca se repeta nepermis de mult.