Sirop de tuse

Ziceam mai demult intr-un post ca exista unele carti pe care le inghit la fel de greu precum inghiteam siropul de tuse in copilarie. Imi dau seama ca nu sunt niste romane proaste si totusi imi e foarte greu sa le citesc, le-as arunca din mana, dar nu stiu nici eu exact de ce continui sa le citesc.

Sunt acel gen de carti care pot fi sumarizate intr-o pagina, de obicei un fel de alegorie pe care o dezlegi cam din primele 30 de pagini, fara nici un personaj bine construit (deoarece intr-o alegorie personajele sunt simboluri, nu caractere) si de obicei cu o scriitura cam arida… In aceasta categorie as plasa 2 romane citite (cu greu) relativ recent:

Piramida de Ismail Kadare

Un roman in care tirania faraonilor din Egiptul antic si contruirea piramidelor arhicunoscute sunt o alegorie pentru sistemul dictatorial din Albania comunista. And that’s all folks! Kadare crede ca autorii care “incearca sa se identifice, sa se suprapuna cu personajele dintr-o epoca trecuta, cu optica, psihologia si limbajul acelei epoci”, comit o “greseala.” Parerea lui e ca istoria trebuie “folosita” pentru a releva anumite aspecte legate de prezent, comparand metoda lui literara cu “‘coborarea lui Dante’, deci descrierea Infernului prin optica superioara a perioadei in care traieste scriitorul, ramane singura metoda acceptabila in literatura.” Genul asta de metafore supradimensionate erau la moda pe vremea comunista din cauza cenzurii, dar nu stiu ce valoarea mai eu ele acum. Eu sincer ar fi preferat un roman despre Albania comunista care se petrece in Albania comunista.

Sper sa nu adere prea multi autori la aceasta metoda literara pe care eu o gasesc foarte arida si care impiedica existenta unor personaje bine conturate si duce la aparitia unei lucrari literare fara carne pe oase si cu un gust fad.

Trans-atlantic de Witold Gombrowicz

E un roman care m-a plictisit de moarte. In primul rand scriitura mi s-a parut insuportabila, greoie, plina de exclamatii si interjectii si foarte foarte repetitiva. In plus, personajele mi-au parut niste umbre detestabile si povestea lor complet neinteresanta. Ca o fi reprezentativ pentru situatia polonezilor in timpul celui de-al doilea razboi mondial, ca n-o fi, mie romanul asta nu mi-a transmis nimic demn de retinut. N-am inteles de ce unele substantive erau scrise cu majuscula, sa fie oare o ironie legata de pierderea valorii anumitor concepte, nu stiu… Scriitura m-a scos din minti si nu stiu daca e doar vina traducatorului, sau nu.

In rest, povestea asta mi s-a parut varianta nereusita a romanului Calatorie la capatul noptii de Louis Ferdinand Celine. Celine e nihilist pana la capat, iar universul grotesc creat de el are infinit mai multa putere.

Prima impresie despre Gombrowicz e negativa rau, ma intreb daca alt roman de-al lui m-ar face sa imi schimb parerea…

Advertisements

Dictionarul cinicilor

In viata, e greu sa fii cinic. Parca n-ar fi de ajuns ca suferi fiindca vezi mereu partea putreda a marului, atunci cand incerci sa razi pe seama “putreziciunii”, se gasesc mereu unii care sa se ofenseze. The Cynic’s Dictionary e un excelent cadou pentru amicii aia mereu nemultumiti de tot din jurul lor, dar cu un simt al umorului salvator; eu mi l-am facut singur cadou. :p Rasfoind cartea asta, e suprinzator ce efect relaxant asupra psihicului pot avea aceste mici perle cinice. E o placere sa razi de partile rele ale lumii si sa vezi lucrurile dintr-o perspectiva neconventionala. Iata niste exemple graitoare, zic eu:

Army: What you join to see the world, meet interesting people – and kill them.

Woody Allen 

Cigarette: The perfect type of pleasure; it is exquisite and it also leaves one unsatisfied.

Oscar Wilde

Cynic: Someone who found out there wasn’t any Santa Claus when he was ten and is still upset about it.

James Gould Cozzens

amintiri despre Doris Lessing

“Doris Lessign, Doris Lessing, de unde am auzit eu de ea?” Cam asta aveam in cap cand am aflat cine a castigat Nobelul anul asta. Si, da, auzisem de Doris Lessing si am si citit vreo 2 romane scrise de ea… dar am uitat aproape cu desavarsire despre ce era vorba in unul dintre ele si am amintiri vagi despre al doilea. Parerea mea e ca, atunci cand un autor citit cade in uitare atat de usor, isi cam merita soarta. Si totusi, doamna Lessing a luat Nobelul si cred ca de fapt il merita. Eu n-as reciti romanele ei, dar efortul ei literar de-a lungul unei vieti destul de zbuciumate merita sa fie premiat.

Am citit acum mult timp The Golden Notebook si tin minte ca era un roman tip jurnal scris de o femeie, ce continea mai multe caiete fiecare de alta culoare si fiecare legat de un anumit aspect din viata ei. Ce mi-a ramas mie din acest roman, dupa vreo 3-4 ani de cand l-am citit, e imaginea unei femei gri, cu colturile buzelor indreptate in jos. O femeie care traieste o criza si ale carei valori s-au prabusit. Convingerile ei politice comuniste, despre care e vorba in caietul rosu, au fost spulberate de realitatile sistemului comunist din Rusia. Relatiile sentimentale/sexuale prin care trece sunt dezamagitoare. Personajele masculine din roman mi s-au parut foarte rational si “la rece” creionate si pe alocuri usor stereotipice, in sensul ca nu erau tocmai multi-fatetate si morala era ca “barbatii e porci,” sigur, spus intr-un mod mai elevat. Alta tema importanta e relatia cu trecutul, cu familia si tema maternitatii.

De fapt, probabil simplific nepermis de mult. In toate aceste caiete, Anna, personajul principal, incearca sa analizeze diversele aspecte care i-au format in timp personalitatea si mai ales sa gasesca sursa caderii ei in depresie si, eventual, vindecarea. Romanul este un excelent document, un fel de harta a personalitatii unei femei lucide si inteligente care incerca, intr-un mod foarte rational, sa isi gaseasca rostul in viata, sa se cunoasca si sa se accepte pe sine insasi.

Pentru mine personal, romanul asta a fost la fel de interesant ca un documentar bun de pe discovery, dar, literar vorbind, mi-a parut mult prea realist si mai ales autofictional, iar jurnalul, oricat ar fi el de tentant pentru voaioristul din mine, e o sub-specie literara. Am citit undeva ca doamna Lessing a scris si niste romane de tip dystopie, usor SF, dar genul intelectualist. As fi curios cum se descurca pe taramuri mai “fictive” …

anti-clasic

Viata nu tine cont de regulile dramei clasice. Nu are inceput, punct culminant si incheiere. Adica incheiere are, dar e mereu aceeasi si nu are nici o morala sau vreo invatatura. Cei ce incalca legile morale umane scapa adesea nepedepsiti, pe unii ii urmareste constiinta vinovata, pe altii nu.

 In trilogia Bash, Neil LaBute intoarce cu susul in jos drama clasica. Avem 3 povesti:

1) Un business man mormon misogin, care, crezand ca e pe cale sa isi piarda slujba, isi ucide fiica nou nascuta. Mihai Calin e cam inexpresiv in acest rol, isi frange mainile in draci si, desi are pe alocuri niste scanteieri vinovate in priviri, nu poate sa convinga.

2) Un cuplu de tineri studenti mormoni intr-un weekend la New York. Pentru ea a fost un weekend de vis, pentru el weekendul in care l-a omorat pe un poponar batran. Actorul care-l joaca pe “el” povesteste cu o incredibila seninatatea toata intamplarea, nu are nici cea mai vaga urma de remuscari si se straduieste (prea tare) sa mai smulga cate un hohot de ras de la audienta cam amortita. Ioana Flora, in rolul “ei”, are o stralucire discreta, iar personajul e emotionant prin inocenta lui. Cupletul asta mi-a amintit de una dintre povestirile unui autor foarte drag mie, Raymond Carver, care, la fel ca Neil LaBute, are talentul de a insinua socantul si imprevizibilul in viata obisnuita a personajelor.

3. Monologul unei femei care isi ucide fiul adolescent, facut la 14 ani “cu ajutorul” profesorului ei de liceu. Aceasta reintepretare contemporana a dramei Medeei e jucata foarte natural de actrita din rolul principal, care, sub aparenta unei femei absolut obisnuite, ascunde secrete dureroase.

Problema mea cu piesa jucata la Teatrul Act a fost ca, desi mi-am dat seama ca am de-a face cu un text excelent, as fi preferat sa-l citesc, in loc sa-l vad jucat. Nu ma pricep la teatru, dar cand simti ceva de genul asta ca spectator e clar ca ceva e putred in Danemarca… Piesa e foarte lunga, decorul extrem de minimalist si monoloagele bazate doar pe performanta actoriceasca. Pentru mine a fost ca si cum as fi ascultat un audio book impreuna cu mai multi oameni. Unii dintre acesti oameni se stricau de ras cand nu era deloc cazul si au distrus complet momentul cel mai dramatic al piesei.

Vad ca se poarta foarte tare pe la noi dramaturgii americani recenti, insa traducerile sunt cam slabe. Si in aceasta piesa, textul curgea foarte nenatural si nu suna deloc ok in romaneste, pe alocuri am recunoscut niste expresii traduse cuvant cu cuvant din engleza.

Partea buna e ca piesa jucata la Teatrul Act mi-a starnit interesul cu privire la acest dramaturg, pe care insa as prefera sa il citesc in original, la mine acasa, in liniste, cu matul in poala, decat sa-l vad la Teatrul Act impreuna cu niste manelisti care au locuri in primul rand…