113 minute…

Atat dureaza filmul 4 luni, 3 saptamani si 2 zile si fiecare minut il simti acut pe propria piele. E foarte factual, ca o docudrama, si e un film pe care n-o sa vreau sa-l mai revad. E exact genul de scenariu care ia premiu la Cannes, unul dintre festivalurile de film cele mai politicizate. Mi-a amintit foarte tare de alte filme care au avut mare succes la Cannes si anume L’enfant de acum doi ani si acum mai multi ani, Rosetta. Tema cu accente social-politice, dar si realizarea curata, taios de realista e exact pe gustul juriului de la Cannes.Din pacate, eu nu prea am aceleasi gusturi ca juriul de la Cannes si, ca un consumator avid de fictiune ce ma aflu, filmul asta extrem de realist n-a fost o experienta placuta pentru mine. Treaba e ca nici nu trebuia sa fie.

Valoarea lui sta tocmai in faptul ca nu e o experienta deloc placuta si te face sa simti intr-un mod visceral ce inseamna viata intr-un stat politienesc. Filmul lui Mungiu sintetizeaza exact puterea perversa pe care o dadea sistemul comunist anumitor indivizi si lipsa extrem de dureroasa a liberului arbitru in privinta unor acte extrem de intime cum ar fi avortul. Trecerea in ilegalitate ale anumitor drepturi naste monstrii, pentru ca persoanele care indraznesc sa incalce legile au o autoritate incredibila asupra celor ce au nevoie de serviciile lor.

Gabita si Otilia sunt doua colege de camera caministe puse in fata unei decizii inumane. Gabita are nevoie de un avort, ilegal la vremea respectiva, iar cel care urmeaza sa o “ajute” le cere sa fie platit nu doar in bani, ci si in natura, si nu de una dintre ele, ci de amandoua. Poate disperarea Gabitei justifica faptul ca ea accepta imediat conditiile, insa gestul Otiliei de a se supune acestei cerinte inumane, mi se pare de-a dreptul eroic. Stiu ca actul de a avorta e singurul mod in care Gabita isi poate implini propria vointa intr-un stat totalitar, dar pretul pe care ea trebuie sa-l plateasca mi s-a parut mult prea mare. Pentru mine a fost un chin sa vad unele scene, imi tot venea sa-mi feresc privirea si am si facut-o de cateva ori…

Filmul asta e numai bun de privit din perspectiva teoriilor lui Michel Foucault despre putere si cunoastere; intre personajele din film se schimba mereu raporturile de putere. Intr-un stat in care puterea apartine poporului, puterea nu apartine de fapt nimanui. Pentru ca trebuie sa dea socoteala exclusiv unei entitati invizibile si ubicue, angajatii statului se comporta ca si cum ti-ar face un mare serviciu atunci cand de fapt isi fac doar meseria pentru care sunt platiti chiar de tine.

Altfel, tehnic vorbind, filmul e un amestec de cine-verite si stilul Dogma95, bine facut si jucat.

I-as aduna intr-o camera pe toti, fanaticii anti avort, punkistii vestici comunisti tineri si cool si pe toti mosii si babele de prin autobuze, care mai regreta vremurile de alta data si i-as pune sa vada filmul asta cu ochii larg deschisi (cum l-au pus cercetatorii pe baiatul ala din Clockwork Orange), ca sa o lase mai moale cu nostalgia.

Traume

Imi vine tot mai greu sa vad filme americane “la sentiment” despre eroii si victimele atacurilor teroriste din 2001… Imi vine greu pentru ca toate mizeaza foarte mult pe emotie si nu pot sa-mi scot din minte ideea ca ceea ce vad e aproape sigur propaganda mascata. Problema cea mai mare apare atunci cand filmul, desi da senzatia de propaganda, nu e, de altfel, deloc rau.

Reign over me e povestea unui dentist casatorit si familist, care se reintalneste cu fostul sau coleg de camera din colegiu, care si-a pierdut familia (nevasta, 3 fiice si un pudel)  in atentatul de la 11 septembrie.

In urma acestei intalniri, cei doi devin din nou prieteni si au amandoi de castigat. Charlie, vaduvul, ramasese cu traume psihologice grave in urma pierderii familiei sale, de care evita sa-si aminteasca, izolandu-se de toti cunoscutii. In schimb, isi traia o a doua adolescenta, colectionand discuri, plimbandu-se prin New York cu o trotineta motorizata si facand “cure” de Mel Brooks in cinematografe deschise noaptea. Johnson, fostul coleg de camera a lui Charlie, e usor coplesit de rutina vietii lui de dentist casatorit. Linistea vietii lui e intrerupta ocazional de cate o pacienta pusa pe fapte mari, care ii face avansuri deloc voalate. Treptat traumele lui Charlie incep sa dea semne de vindecare, iar Johnson isi da seama cat de mult isi iubeste familia si invata din experienta lui Charlie, cat de mult conteaza fiecare clipa petrecuta impreuna.

Morala: iubeste-ti familia acum ca maine poate vrei tu sa-i iubesti, dar nu-i mai ai…

Trebuie sa recunosc ca, in ciuda mesajului familisto-idealist, filmul nu mi-a displacut pentru ca reuseste sa dozeze scenele emotionante, de stat cu nasul in batista, cu un umor sanatos. Adam Sandler care mi-a placut si in Punch Drunk Love dovedeste ca poate mai mult decat rolulurile deja clasice din comedioare de 2 lei.

Dar, cum ziceam, atunci cand americanii scot emotia la interval, eu nu pot sa ma emotionez prea tare fiindca ii suspectez de propaganda…

reign_over_me_2007.jpg

Am terminat-o cu femeile!

Cel putin pentru o vreme… Dupa Zadie Smith, mi-a picat imediat in mana Bastarda Istanbulului de Elif Shafak, alta autoare multiculturalista, de data asta de origine turca, in prezent profesoara la o universitate americana.

 Bastarda Istanbulului e o carte populata de foarte multe femei, ceea ce m-a facut sa am o reactie de respingere initiala, asa cum am avut in copilarie cand mama mi-a pus in brate o lectura, credeam eu strict “muiereasca”, si anume Mandrie si prejudecata de Jane Austen. Asa cum in copilarie m-am lasat prins in lumea surprinzator de proaspata si amuzanta a unei familii cu mult prea multe fiice, asa si acum am cazut in plasa povestii familiei Kazanci, unde sunt prea multe matusi.

In familia Kazanci, barbatii au o viata foarte scurta, asa ca nu e de mirare ca familia e aproape exclusiv feminina. Intr-un conac din Istanbul traiesc 4 generatii de femei: una bucata strabunica simpatica si atinsa de un alzheimer incipient, o bucata bunica despre care se spune ca ar fi fost Ivan cel Groaznic in alta viata, 4 bucati matusi (una profesoara severa, alta clarvazatoare, alta tatuatoare profesionista si una careia nu i-s toti boii acasa, dar intr-un mod haios) si una bucata nepoata la sfarsitul adolescentei, nihilista si rebela, fiica matusii Zeliha, tatuatoarea. Pe langa aceasta “fauna” feminina, mai traieste in casa aia si un pisoi lenes, care nu are vreun rol decisiv in roman, dar trece gratios dintr-o pagina in alta, contribuind la potentarea atmosferei vrajitoresti din casa familiei Kazanci. Exista ce-i drept si un reprezentant masculin, singurul frate al matusilor, Mustafa, trimis la studii in Arizona in speranta ca va scapa de blestemul barbatilor din familie.

Aparenta liniste din familia Kazanci e intrerupta de vizita surpriza a fiicei vitrege a lui Mustafa, venita la Istanbul tocmai din Arizona, pentru a da de urma trecutului familiei sale din partea tatalui bun, de origine armeana. Aceasta vizita trezeste amintiri din trecutul recent al familiei Kazanci, dar si din trecutul mai indepartat. Adevaruri dureroase despre identitatea tatalui fiicei bastarde a matusii Zeliha ies la iveala, odata cu adevaruri la fel de dureroase legate de “genocidul armean” de care s-au facut vinovati otomanii la inceputul secolului 20.

Autoarea trece cu foarte mare dezinvoltura dintr-un plan intr-altul, de pe un continent pe altul si din trecut in prezent, reusind sa creeze un oarecare suspans si sa creasca tensiunea legata de rezolvarea unor mistere acumulate de-a lungul romanului. Felul in care trecutul influenteaza prezentul in acest roman, cat si felul in care curge scriitura, dar si tipul de mister, elucidat la final, m-a dus cu gandul la Middlesex de Jeffrey Eugenides si la Ma numesc Rosu de Pamuk.

Desi romanul are niste intorsaturi de situatie usor telenovelistice si un suspans aproape de roman politist, Shafak vorbeste de un adevar istoric foarte rusinos pentru turci, dar mai ales foarte dureros pentru armeni si anume “genocidul armean.” Traumele lasate de acest genocid sunt inca vii, iar pentru a incepe procesul de vindecare, e nevoie de o confruntare cu trecutul.

 Pentru mine lectura acestui roman, compania matusilor fictive si atmosfera orasului Istanbul au fost o placere. Recomand aceasta lectura impreuna cu muzica din filmul The Sound of Istanbul si cu un pic de Johnny Cash.

Totusi, pentru moment, gata cu femeile! Ma asteapta Jucatorul de go de Kawabata, Trans-atlantic de Gombrowicz si Relatare despre regele David De Stefan Heym… Oare pe care sa-l incep?

Realismul isteric

Mi-au picat in mana in acelasi timp On Beauty si White Teeth de Zadie Smith si aleatoriu am ales sa incep cu On Beauty care m-a convins sa incerc si White Teeth.

Am inceput On Beauty cu foarte multa bunavointa pentru ca venisem la un pom laudat de omeni in care am incredere, insa primele 100 de pagini le-am parcurs cu o spranceana ridicata critic. Ma deranja realismul vocii autorului omniscient, faptul ca actiunea se petrece in spatiul universitar si are un aer autoironic a la David Lodge (un autor care nu e tocmai pe gustul meu), un ton usor feminist, tematica multiculturala atat de la moda si colac peste pupaza mai era si vorba despre o familie (si eu nu sunt un mare fan al romanelor de tip saga familiala, desi exista si exceptii si nu putine).

 Aceste 100 de pagini s-au dovedit insa necesare pentru ca fiecare membru al familiei Belsey sa capete o identitate bine conturata si pentru ca apoi romanul sa inceapa sa captiveze. Familia Belsey e o familie birasiala si liberala, mama, Kiki, e de origine Afro-Americana si e o simpla infirmiera, iar tatal e profesor universitar specializat in istoria artei, alb, liberal si adept exclusiv al artei abstracte.

M-a socat realismul acestui roman, nu mai citisem de mult timp ceva scris din perspectiva unui autor omniscient care nu se abate de la scriitura de tip realist, nu cade nici in autoreferentialitate si nici in vreun pic de realism magic. Romanul asta cred ca ar putea fi pus intr-o capsula a timpului si pastrat pentru ca generatii viitoare sa afle cum era sa traiesti la inceputul secolului 21. Intrigat, am vrut sa aflu daca aceasta Zadie Smith e reprezentata vreunui nou curent realist in literatura si se pare ca, intr-adevar, se poate vorbi despre un nou realism pe care un critic l-a numit realism isteric. E drept ca acest critic folosea in sens peiorativ acest termen, criticand-o pe Zadie Smith ca vrea sa cuprinda totul intr-un roman, ca jongleaza cu prea multe personaje si nu ii da greutate nici unuia dintre acestea. El se referea in special la White Teeth cand facea aceste acuzatii.

 Parerea mea a fost exact inversa acestui critic. Mie mi s-a parut ca toate personajele principale din roman au suficienta greutate, iar cele secundare sunt excelent creionate. Cat despre acuzatia ca Smith ar incerca in zadar sa vorbeasca despre tot si toate, eu cred ca i-a iesit destul de bine figura.

In On Beauty, nu se intampla lucruri senzationale, ci e vorba despre viata de zi cu zi a unei familii, unice in felul ei, dar obisnuite in acelasi timp. Smith prezinta doua tipuri de familie, una liberala si una conservatoare, demascand partile rele ale ambelor. In acelasi timp, in roman avem si doua personaje care reprezinta doua viziuni complet opuse asupra artei si a moralitatii.

Fiind ea insasi dintr-o familie birasiala, pe Smith o intereseaza problematica rasiala si multiculturalismul. Un plan important din roman e ocupat de acest subiect atat de actual in literatura contemporana americana si vest europeana.

Pe langa acest multiculturalism, Zadie Smith vorbeste si despre lucruri mai putin politicizate. Titlul romanului e ispirat de o lucrare cu acelasi nume de Elaine Scarry, care e dedicata frumusetii. Daca Scarry vorbeste despre frumusete din perspectiva filosofului, Smith o face din perspectiva romancierului.

Ca majoritatea scriitorilor recenti si multiculturalisti, Smith e o umanista, iar din scriitura ei transpira dragostea de viata si de oameni. Prin intermediul unui personaj secundar, dar care mie mi s-a parut cel mai emotionant (sotia casnica a unui critic de arta ultra-conservator) Zadie Smith propune o atitudine contrara ideii lui Sartre: “L’enfer c’est les autres.” Personajul lui Smith crede ca “There is such a shelter in all of us.” Smith vorbeste despre dragoste fara a cadea in patetisme si lirisme, vorbeste despre modul in care aceasta se schimba si despre multiplele feluri de dragoste.

On Beauty este un roman, despre familie, despre alegeri pe care le facem si ne marcheaza viata, despre frumusete in arta si frumusete fizica, despre casnicie, despre fidelitate, moralitate si dragoste, despre lucrurile inefabile care fac viata frumoasa. Marea realizare a lui Smith e ca reuseste sa nu fie siropoasa sau exagerat de patetica, desi e adesea pe muchie de cutit.