amintiri din copilarie, varianta iraniana

Intotdeauna mi-am dorit sa aflu ce se ascunde sub valul femeilor islamice si ce parere au de statutul lor. In romanul lui Orhan Pamuk, Snow, m-a fascinat perspectiva unei femei tinere care alege, aparent de buna voie si nesilita de nimeni, sa poarte valul. In Persepolis insa, autoarea povesteste (printre altele) cum a fost fortata sa poarte valul si cum s-a revoltat impotriva acestei impuneri. Pentru multi europeni perspectiva lui Marjane Satrapi este mult mai usor de inteles si acceptat, poate de aceea romanul grafic Persepolis si animatia cu acelasi nume au avut success.

 

Intamplarea a facut sa-mi cada in mana intai prima parte a romanului grafic si apoi sa vad filmul. In prima parte din cartea Persepolis, Satrapi isi povesteste copilaria marcata de evenimentele tumultoase care au schimbat dramatic istoria Iranului sau natal, dar si destinul ei.

 

Din experienta mea, rar  se intampla ca romanele sa devina filme la fel de bune. Cu un roman grafic, lucrurile stau insa altfel. Animatia Persepolis este fix cartea animata. Toata frumusetea graficii elegante, in alb si negru, din prima parte a cartii, se regaseste in film.

 

Exotismul unei copilarii intr-o tara araba fascineaza imediat, dar valoarea povestii sta in faptul ca e universala (stiu ca suna a cliseu de comentariu la romana, dar asa e). E povestea formarii unui om si modul in care contextul istoric si politic ne marcheaza fie ca vrem sau nu. E usor sa fii nihilist si sa negi anumite valori cand te nasti in clasa de mijloc intr-o tara a carei organizare e ca o masinarie ale carei rotite sunt bine unse. Dar cand te nasti intr-un loc unde statul e o treaba derizorie, iar revolutia si razboiul sunt un fapt curent, familia si identitatea nationala devin lucruri serioase, singurele de care te poti agata pentru a-ti putea mentine echilibrul. M-a impresionat scena din film in care Marjane izbucneste intr-o discutie cu un prieten austriac, punkist nihilist si ii reproseaza superficialitatea cu care respinge toate valorile.

 

Povestea Marjanei, care in copilarie scanda “jos sahul!” prin casa, mi-a amintit de copilaria mea si de cum la revolutie mi-am legat o banderola tricolora, am rupt paginile cu Ceausescu din almanahuri, i-am desenat dinti si urechi de vampir si le-am lipit pe stalpi in cartier. Sunt ciudat de vii amintirile mele din perioada asta tulbure, in comparatie cu trecutul recent, prea gri si lipsit de trairi si evenimente ca sa ma marcheze.

Librarii cu carti in engleza

De cate ori calatoresc intr-un oras nou, vizitez neaparat un anticariat sau o librarie exclusiv cu carti in engleza. Prefer anticariatele, desi sunt mai rare, pentru ca sunt mult mai ieftine si imi place sentimentul de a citi o carte pe care e clar ca au mai citit-o si altii. Gasisem la un moment dat o editie veche, de pe la 1890, a unei piese de Shakespeare si care avea pe prima pagina numele diversilor proprietari si data la care au achizitionat-o. Cartea asta a calatorita din Franta in Romania si a trecut prin mai multe epoci si prin mainile unor persoane care acum nu mai exista, pana sa ajunga la mine. Normal ca o sa-mi trec si eu semnatura in continuarea celor 5 si cine stie cat si unde va mai calatori cartea asta.

Cautand adrese de librarii in diverse orase pe unde am calatorit, am dat peste un blog cu review-uri si adresele unor super librarii din toata Europa. Dintre cele catalogate, eu am vizitat una din Praga, care mi-a placut mult si un anticariat din Amsterdam unde te pierzi intre rafturile imense si iti vine sa cumperi tot magazinul la cat de ieftine sunt. Tot pe blogul asta am gasit 2 librarii prin care tare as vrea sa arunc o privire, cea din Maastricht care e intr-o veche biserica si cea din Porto care pare rupta din Numele Trandafirului, cel putin in poza.

Surpriza placuta a fost sa gasesc acolo si libraria nou deschisa in Bucuresti, Anthony Frost, de langa Humanitas, careia ii doresc o viata cat mai lunga. Tot din categoria librarii in engleza, am aflat de Nautilus de pe langa Aviatorilor, dar n-am reusit sa o si vizitez.

Romanul grafic I: Maus de Art Spiegelman

Nu pot spune ca m-am dat in vant dupa benzi desenate in copilarie. Imi amintesc vag de o carte de benzi desenate Marvel cu Doctor Strange, in franceza, pe care mi-a facut-o cineva cadou. Dar in vremea aceea ma impresionau mai mult ilustratiile din cartea autohtona Povestiri istorice, decat benzile desenate SF, scrise intr-o limba necunoscuta.

Am descoperit genul asta destul de tarziu datorita romanului grafic Maus de Art Spiegelman, care mi-a cazut in mana la un moment dat. Doctor Strange sau Hulk nu au in comun cu Maus decat faptul ca se folosesc de conventia benzii desenate. Sa pui aceste doua tipuri de banda desenata in aceeasi oala, e ca si cum l-ai pune pe James Joyce in aceeasi categorie cu Sandra Brown, ca doar amandoi scriu romane.

Multi autori consacrati au simtit nevoia sa introduca elemente grafice in romanele lor. Primul roman in care am intalnit infratirea intre scriitura si elemente vizuale a fost Tristram Shandy a lui Laurence Sterne (care a fost transformat intr-un roman grafic de curand, se pare), imi amintesc vag de o pagina complet alba si una complet neagra in interiorul romanului. Apoi, intr-un roman de William Faulkner, nu mai stiu cu exactitate care, in loc de cuvantul “eye” era inserat un ochi schitat. Cred ca autorul care se foloseste cel mai mult de grafica, fara sa scrie ceea ce se numeste un roman grafic, este Kurt Vonnegut, cu ilustratiile lui jucause inserate in text. Un exemplu mai recent, ar fi Extremely Loud and Incredibly Close a lui Jonathan Safran Foer, care pe langa elemente grafice, introduce si fotografii in romanul sau.

Cu Maus, Art Spiegelman a creat un nou tip de banda desenata, care preia doar forma acestui gen, continutul fiind cu totul diferit. Daca banda desenata era un gen strict de divertisment, Spiegelman a demonstrat ca poate fi folosit pentru a aborda teme serioase, precum Holocaustul. N-as fi crezut niciodata ca o poveste despre Holocaust in care evreii sunt reprezentati ca soareci, nazistii sunt pisici, iar polonezii sunt porci la propriu, poate fi atat de impresionanta.

In Maus, Spiegelman spune povestea “adevarata” a parintilor sai, supravietuitori ai Holocaustului, dar si povestea lui personala, lupta lui de a “intelege” experienta traumatizanta traita de parintii lui si modul in care acest trecut familial l-a afectat pe el personal si i-a format perspectiva asupra lumii si a existentei. Nu e genul de subiect pe care il abordau benzile desenate cu Pif si Hercule si, de multe ori, in timp ce citeam eram cu sufletul la gura, temandu-ma ca Spiegelman va trivializa aceasta tema dureroasa simplificand-o nepermis de mult. In final insa, tocmai aceasta simplitate aparenta e cea care impresioneaza cel mai mult.

Spiegelman m-a convins ca genul asta merita toata atentia. De-atunci am citit orice graphic novel mi-a cazut in mana. Din pacate, pana acum, am prins doar Persepolis 1 de Marjane Satrapi si In the Shadow of No Towers tot de Art Spiegelman, despre care voi scrie in episoadele urmatoare.

E pacat ca acest gen de literatura nu a fost inca tradus in romana. Am auzit insa ca se pregateste un roman grafic dupa Mircea Cartarescu, ceea ce ma cam sperie. Nu mi se pare un autor a carui scriitura sa fie usor de adaptat la acest gen. Sper sa ma insel.