Arta viselor

Toti avem un laborator de vise la purtator, insa pentru cei mai multi dintre noi acesta isi desfasoara activitatea doar in timp ce dormim. Cum ar fi daca visele noastre s-ar continua si perioada de trezie sau, mai bine zis, cum ar fi daca n-am putea discerne granita dintre vis si realitate? Cam despre asta e vorba in Science des reves de Michel Gondry: Stephane e un grafic designer din Mexic, proaspat mutat la Paris dupa moartea tatalui sau. In Paris e prins intr-un job extrem de plicticos si repetitiv (genul moartea-pasiunii din punct de vedere creativ) si, ca metoda de refulare, Stephane isi indreapta toata energia creativa catre vise care devin tot mai puternice si tind sa-i acapareze viata reala. Treaba se complica si mai mult atunci cand se indragosteste de Stephanie.

Povestea de dragoste mi-a parut insa doar un pretext pentru joaca vizuala tipica lui Gondry. Daca in Eternal Sunshine of the Spotless Mind micile incursiuni in subconstientul personajelor veneau sa sustina povestea, in Stiinta Viselor lucrurile stau exact pe dos. Subconstientul lui Stephane isi face de cap si devine extrem de greu de controlat, iar in dragoste incapacitatea de a-ti ascunde visele cele mai ascunse te poate pune in mare dificultate.

Convins ca Stephanie e conectata la subconstientul lui, Stephane renunta la timiditate si ii dezvaluie lumea lui interioara in care defileaza colegii lui de serviciu, parintii lui si nu in ultimul rand, cea mai buna prietena a lui Stephanie. Desi povestea e aparent cam dezlanata, Gondry reuseste sa surprinda filmic modul in care dragostea se insinueaza treptat, printr-un proces alambicat si imposibil de controlat rational.

In alta ordine de idei, mi se pare ca, din punct de vedere pur dramaturgic, Stiinta viselor nu are puterea lui Eternal Sunshine of the Spotless Mind, unde se vedea mana unui scenarist cu patalama. Gondry a scris un scenariu care sa-i permita sa se dea in barci la nivel vizual si a facut asta atat de bine, incat parca nu te deranjeaza finalul cam pus cu mana…

Mie filmul mi-a amintit de diminetile in care, pe jumatate treaz, te rogi de vise se nu se termine pentru ca esti intr-un mod ciudat constient ca te asteapta rutina zilnica si nimic din ce se va intampla in realitate nu va fi de departe la fel de interesant ca visul tau.

Advertisements

Timpul lui Kim Ki-duk

Pana acum am evitat sa imi formulez, in scris sau verbal, parerea despre filmele lui Kim Ki-duk. Imi amintesc cum am iesit alaturi de o prietena din cinemateca dupa ce am vazut Bin Jip si am evitat orice conversatie legata de film. Kim Ki-duk face genul de filme care te impresioneaza vizual si care “vorbesc” despre lucruri nenumite, care par a fi conectate la un fel de subconstient colectiv si au logica unor vise; initial imaginile si personajele iti par familiare, pentru ca treptat lucrurile sa degenereze in fantastic, insa un fantastic foarte discret, care se insinueaza foarte natural in decorul aparent obisnuit.

Daca despre Samaria si Bin Jip mi-ar fi greu sa-mi dau cu parerea, pentru ca prea mi-au placut ca sa le disec, noul lui film, Time, mi s-a parut suficient de slabut pentru a nu avea scrupule in a-l lua putin la analizat. De fapt deja regret ca l-am numit slabut, e slabut in comparatie cu alte kimki-duk-uri, insa in comparatie cu genul de filme care bombardeaza ecranele noastre, e un film excelent.

Tema e, asa cum sugereaza si titlul, efectul pe care timpul il are asupra unei relatii, monotonia vs. dorinta de schimbare, cum supravietuieste iubirea in timp, avand in vedere ca partenerii se schimba constant si cat de mult conteaza aspectul fizic in dragoste, adica ne indragostim de un trup sau de un suflet?

Povestea e, foarte pe scurt, urmatoarea: o tanara femeie devine obsedata de faptul ca partenerul ei ar putea fi plictisit sa o vada cu aceeasi figura zilnic si de a face dragoste cu acelasi trup. Obsesia atinge cote atat de inalte incat fata decide sa dispara din viata iubitului ei pentru a se supune unei reconstructii chirurgicale complete, care o va transforma intr-o alta persoana. Fata revine cu alta infatisare si il recucereste. Toate bune si frumoase, pana individul descopera “inselaciunea” si se supune si el unei operatii chirurgicale similare. In stilul deja consacrat cu Bin Jip, Kim Ki-duk ne rezerva un moment de “wow” la final, pe care insa eu l-am prevazut cam de pe la inceputul filmului.

Ce nu mi-a placut? Pana la acest film, marca lui Kim Ki-duk a fost tacerea personajelor. Intotdeauna am apreciat un regizor care stie sa se foloseasca de instrumente specific cinematografice pentru a-si transmite mesajul. In Time, personajul feminin incalca aceasta “regula a tacerii” si e de-a dreptul isterica in cateva scene. Operatia estetica si problemele de identitate inerente sunt teme care intr-adevar merita abordate. Totusi, aceste probleme majore sunt tratate destul de superficial pe alocuri si personajele nu prea au spatiu in care sa se dezvolte. Gimmick-ul de la final e previzibil si cam fortat.

Ce mi-a placut? Chiar daca nu e cel mai reusit din cariera lui Kim Ki-duk, filmul trateaza la un nivel inalt misterul relatiei dintre doi oameni. De la Eternal Sunshine of the Spotless Mind incoace, n-am mai vazut un film care sa aduca o perspectiva proaspata asupra dragostei. Vizual vorbind filmul e foarte bine realizat, in special scenele din parcul de sculptura si cele in care fata proaspat operata se plimba prin oras purtand o masca, in asteptarea “definirii” noii sale identitati.

grbavica

Se pare ca regizorilor est europeni le place realismul. Istoria recenta, destul de zbuciumata si situatia social politica deloc roz sunt, de altfel, surse de inspiratie mereu la indemana. Grbavica e un film bosniac, care are din start toate ingredientele pentru a impresiona juriile festivalurilor: o tema bine ancorata in problema ex-Iugoslaviei, o poveste emotionanta, impecabil jucata si o regie cel putin decenta.

Povestea simpla, insa foarte semnificativa pentru situatia postbelica a Bosniei, emotioneaza tocmai prin realismul ei. Esma e o mama care isi creste singura fiica adolescenta si se confrunta cu problemele financiare inerente intr-o societate care abia isi revine dupa trauma unui razboi fratricid. Sarajevo pare la prima vedere un oras ca oricare altul, insa la o privire mai atenta urmele razboiului sunt inca vizibile. La fel, relatia Esmei cu fiica sa adolescenta pare sa aiba problemele obisnuite, insa la o privire mai atenta, micile certuri dintre cele doua au un subrat mult mai adanc, o rana care inca nu s-a vindecat: fiica Esmei s-a nascut in urma unui viol din timpul razboiului.

Filmul incepe si termina cu un cadru in care camera se plimba peste figurile unor femei obisnuite (genul pe care rar le vezi in filme). La inceput, figurile femeilor nu iti spun mare lucru, ele par niste gospodine oarecare, uzate de munca. Insa la final, dupa ce ai intrat in intimitatea vietii uneia dintre ele si ai aflat ce urme adanci a lasat razboiul in viata ei, realizezi ce drame si ce profunzimi se ascund sub aparenta obisnuita a acestor femei.

Ce e frumos la acest film, e tocmai faptul ca e povestea unui om obisnuit: personajul Esmei e una dintre femeile care trec pe langa tine pe strada si totusi ea a trait o experienta extrem de dureroasa si dura in trecut. E foarte emotionant sa vezi ce capacitate extraordinara are un om sa isi depaseseasca traumele si de a trai din nou o viata normala alaturi de un copil care e amintirea vie a trecutului dureros. Personajul Esmei e reprezentativ pentru intreaga Bosnie care acum pare o tara revenita la normal, insa sub aceasta suprafata se ascund rani adanci, inca nevindecate complet.

fetita care nu stia ca e fetita

Demult nu m-a mai prins o carte asa, pur si simplu nu am putut lasa din mana Fetita care iubea prea mult chibriturile de Gaetan Soucy. Demult nu mi-a mai lasat o lectura asa o senzatie de mister nerezolvat. Romanul asta e ca o poezie, e scris atent, parca intr-o noua limba. Din aceasta cauza mi-e putin teama ca s-a pierdut ceva din sensul ei in timpul procesului de traducere. E genul de roman care, la fel ca un poem, are nevoie de un traducator aproape la fel de talentat ca autorul, pentru ca traducerea e inevitabil o interpretare a textului original destul de “alunecos.”

Pentru mine, Fetita care iubea prea mult chibriturile e un roman alegoric. Fiind atat de condensata si plina de simboluri arhetipale, povestea poate avea o multime de interpretari diferite. Desi s-ar putea sa gresesc, eu am interpretat romanul drept unul despre identitate sexuala, insa cred ca orice interpretare limiteaza si stirbeste multitudinea de sensuri care se ascund in spatele acestui text. Motto-ul romanului trimite insa la limbaj si la probleme si fineturi filosofice legate de limbaj pe care le intuiesc, insa care trebuie sa recunosc ca ma depasesc. Ce sa fac daca nu mi-am citit Wittgenstein-ul la vremea lui…

O fetita care a fost crescuta ca un baiat, pe o mosie izolata, de catre un tata cu niste apucaturi cel putin ciudate, isi descopera treptat feminitatea si scoate la lumina secretele infricosatoare ale familiei. Cititorul participa alaturi de ea la aceasta transformare de la masculin la feminin si la descoperirea misterului sumbru al izolarii aproape totale a familiei sale. Atmosfera gotica si intriga incestuoasa m-a dus cu gandul la The Fall of the House of Usher, desi aici drama are un spatiu de desfasurare putin mai mare decat in nuvela lui Poe, unde casa Usherilor e parca un personaj in sine.

Ce m-a impresionat cel mai mult la acest roman, pe langa evidenta originalitate a scriiturii, e faptul ca nu l-am putut bate in cuie (nu i-am putut gasi o singura interpretare si nici nu l-am putut pune la “clasor” drept apartiand unui gen sau curent). In plus, cum am terminat-o mi-a venit sa o recitesc pentru a ma uita mai atent la detaliile care poate mi-au scapat la prima citire.

Distant (Uzak)

Uzak e un film turcesc excelent, un film despre distanta psihologica dintre 2 oameni care impart, pentru o scurta perioada de timp, acelasi apartament. E o poveste gen felie de viata, o colectie de momente cheie din viata a doua personaje, un fotograf cu ambitii de regizor tarkovskian si varul lui de la tara, un somer in cautarea unei slujbe pe un vas maritim. Raceala dintre cei doi colocatari de ocazie e reprezentata vizual prin superbe cadre statice cu un Istanbul ascuns sub un strat de zapada. Ambii barbati se afla in momente de rascruce in viata lor, insa sunt incapabili sa isi intinda o mana de ajutor unul altuia, deoarece comunicarea dintre ei se dovedeste a fi imposibila. Regizorul si scenaristul Nuri Bilge Ceylan nu are nevoie de dialoguri teatrale pentru a contura portretele celor doua personaje, el se foloseste aproape exclusiv de metode cinematografice pentru a reda starea de spirit a acestora. Filmul e un sir de cadre lungi, fiecare dintre ele putand fi o fotografie de sine statatoare. Finalul vine natural, fara artificii si e pur si simplu incheierea perioadei de coabitare a celor doi.