Tinerete a la russe

Luasem Votca-Cola de Irina Denejkina cadou pentru o adolescenta, pentru ca speram sa cada bine la asa varsta. Poate asa cum mi-a cazut mie De veghe in lanul de secara pe la 14 ani, cand cred ca am citit-o de vreo 5 ori. Totusi nu ma asteptam sa fie din aceeasi categorie cu Salinger, am zis hai s-o rasfoiesc si eu, sa ma asigur ca nu e chiar de prost gust (da, se mai intampla sa iau o carte cadou si sa o citesc si eu inainte de a o da mai departe :D). Ma asteptam la teribilisme de blog adolescentin si cand colo am dat peste o voce destul de matura, care, desi e inca atat de tanara, vorbeste ca o persoana din “interiorul” subiectului, dar e totusi capabila sa se ridice si deasupra lui. Ce sa zic, am citit “cadoul” pana la capat si nu mi-a parut rau.

Votca-Cola e o colectie de povestiri in care se perinda, ce-i drept, de multe ori, cam aceleasi personaje. Prima povestire e si cea mai proasta si aproape ca m-a facut sa renunt la citit. Noroc ca e scurta si am zis hai totusi sa mai incerc una…

Aceasta prima povestire si inca vreo cateva au ca tema iubirile adolescentine si exact atunci cand par sa alunece grav pe panta sentimentalismului de doi bani, Denejkina le salveaza cu o doza de realism si sange rece. Oricum sentimentalismul, dar si cruzimea sunt foarte la locul lor la aceasta varsta atat de ciudata. Si totusi, Denejkina pune mereu in balans personajul adolescentin romanticos inamorat si avantat cu personajul adolescentin sceptic si nihilist care scuipa seminte cu dezinvoltura, vorbind despre iubire cu un ranjet ironic.

In povestirea intitulata Song for lovers, dupa melodia asta a lui Richard Ashcroft, se impletesc povesti despre iubiri neincepute sau neterminate, pe un fundal de alcool, droguri, sex si alte activitati de gasca. Mi-a placut atmosfera trista si in acelasi timp detasata a acestei povesti, in care aceleasi personaje sunt pe rand si adorate si nebagate in seama si iubite si ignorate. Si mai mult am apreciat lipsa de teribilism cu care Denejkina prezinta excesele varstei: sexul, drogurile si rock’n’rollul sunt pur si simplu acolo si atat.

Doua povestiri chiar m-au surprins. Una dintre ele, Valerocika, e despre un grup de pustani intre 8 si 14 ani plecati in tabara la mare, unde experimenteaza poate pentru prima data sexul si alcoolul. E foarte interesant cum autoarea trece lin de la perspectiva diversilor pustani, la perspectiva instructoarei lor ingrozite de incapacitatea ei de a-i tine in frau pe micii monstri imprevizibili. Oricum povestea prezinta o foarte taioasa si dura perspectiva asupra copilariei si maturizarii, zic eu impresionanta venind din partea unei autoare atat de tinere.

Cealalta, numita Vasea, e parca din alt registru decat toate celelalte povestiri. E o incursiune in subconstientul unui copil abrutizat, dintr-o familie mizera de alcoolici, batut si acasa si la scoala si pe strada, dar care e un erou nestiut de nimeni in lupta cu “barbatii verzi”, care bantuie noaptea tomberoanele, ucigand vagabonzi si batrane.

Pentru o carte de la care nu asteptam la mai nimic, Vodca-Cola a fost o surpriza placuta.

Despre formularea impresiilor

S-a iscat la un moment dat pe aici o mica discutie despre gradul de “dezinvoltura” cu care se poate vorbi despre un autor “consacrat.”

Eu cred ca singurul mod in care o persoana obisnuita isi poate manifesta respectul fata de un autor este citindu-l pana la capat, chiar daca prima reactie e negativa. S-a intamplat de multe ori sa incep sa citesc ceva si, desi prima reactia a fost de respingere, la final lucrurile sa apara intr-o noua lumina si sa imi dau seama ca am gresit din ignoranta sau din comoditate.

Exista cazuri in care reactia negativa initiala nu se schimba la final, poate tot din ignoranta si comoditate… Insa bunavointa cititorului de a duce la capat ceea ce a inceput ii da dreptul sa isi exprime ignoranta sau revolta.

Acest blog e un fel de condica a primelor impresii si reactii, de aceea poate multe dintre ele nu sunt coerent formulate si sunt adesea violente (asemena gestului de a tranti o carte neplacuta imediat dupa ce ai terminat-o) sau de un entuziasm usor tamp.

De multe ori revin la primele impresii cand aflu amanunte si uneori sa imi schimb complet parerea. Cred insa ca exprimarea acestor prime impresii e foarte importanta, pentru ca doar asa poti incepe un dialog care te poate ajuta sa iti depasesti ignoranta si comoditatea sau nu…

Oricum tin mult la posibilitatea de a exprima o impresie intr-un mod dezinvolt si poate mult prea simplist pentru ca, oricat de politically incorrect ar fi, genul asta de reactie e dreptul oricarui cititor.

ingerul inutil

Ingerul necesar e un film romanesc in care nu e vorba nici de revolutie, nici de epoca de aur si nici macar despre mizera interminabila perioada de tranzitie. Desi asteptam demult un film bastinas care sa nu fie neaparat inradacinat in realitatile trecute sau prezente ale Romaniei, faptul ca Ingerul necesar nu intra in aceasta categorie e probabil unul dintre pricipalele lui merite, dar poate si defectul lui cel mai mare…

Povestea e simpla: o compozitoare tanara, frumoasa, imbracata mereu in alb, alergica, astmatica, agorafoba si claustrofoba traieste, evident, izolata intr-un mediu aseptic. Viata ei perfect planificata e intoarsa cu susul in jos de aparitia unui admirator secret care incearca sa o cucereasca trimitandu-i mesaje ce aduc cu publicitatea neconventioanala. Aceste mesaje initial haioase devin, treptat, usor terifiante si donsoarei noastre, control freak cum e, ii cam sare tandara … La fel ii sare tandara si bietului public care ramane nesatisfacut rau la final.. Toata sala a stigat aproape in cor ceva de genul “Haidi, bai!” 

Parerea mea e ca domn regizor a scris un scenariu care s-a vrut un thriller absurd in stilul lui Paul Auster, de altfel, “absolut intamplator,” donsoara muziciana astmatica si agorafoba, citeste Trilogia New-Yorkului… Totusi parca a intins coarda prea mult si a tras de ceea ce putea sa fie un mediu metraj ok, ca sa-l faca un lung metraj mult prea lung si repetitiv.

Vizual vorbind, filmul da bine pe ecran, cadre aproape fotografice, studiate in detaliu, dar repetate excesiv, poate si pentru a sugera lipsa de varietate din viata personajului. Oricum flash-back-urile alb-negru din copilarie puteau foarte bine sa lipseasca. Lentoarea cadrelor, tacerea personajelor, acumularea tensiunii si atentia la detalii m-a dus cu gandul la filmele recente ale lui Kim Ki Duk, dar nu se ridica in nici un caz la nivelul acestuia. Cea mai mare diferenta intre acest film si unul de Kim Ki Duk e faptul ca regizorul corean pastreaza ceva surprizator, un moment de “wow” pentru final, pe cand compatriotul nostru nu pune deloc accentul pe vreun final apoteotic si drept urmare isi cam dezamageste spectatorii.

Partea cea mai proasta la acest film e ca vrea sa se elibereze de orice “romanism” atat vizual cat si la nivel de scenariu si din cauza asta e cam ridicol. Cel mai graitor exemplu in sensul asta e un personaj, politist civil care se vrea un detectiv de tip american, care citeste Dilema Veche, e un psiholog versat si care nu numai ca n-are nevoie de spaga ca sa-si faca treaba, ci se ofera voluntar sa rezolve cazul donsoarei noastre, in timpul lui liber. De fapt cred ca personajul asta e cea mai misto chestie din tot filmul, cel putin m-a facut sa zambesc.  

Oricum ma bucur sa vad un film romanesc, care incerca ceva nou si care da bine vizual, chiar daca povestea si implicit jocul actorilor nu au fost tocmai pe gustul meu…