Oedip inversat

Am citit multe romane scrise din perspectiva fiului care incearca sa se rupa de influenta tatalui si care infatiseaza lupta pentru putere pe care o implica aceasta relatie. In Maestrul din Petersburg de J.M. Coetzee, e vorba insa despre un tata care simte ca imbatraneste si care incearca sa se impace cu fiul sau mort in circumstante ciudate. Exact invers decat Oedip care se bucura de glorie si ii ia locul propriului tata, personajul lui Coetzee este cel care se bucura de “gloria” literara si de dragostea femeilor si aproape ca vrea sa intre in pielea fiului pe care l-a pierdut. Acest tata e nimeni altul decat F.M. Dostoievski, iar romanul reuseste sa surprinda spiritul scriiturii dostoievskiene atat de bine, incat pare o opera aproape autobiografica scrisa de acesta.

Totusi, spre deosebire de romanele lui Dostoievski, lipseste acea polifonie despre care vorbea Bahtin. In opera autorului rus, aproape fiecare personaj are aceeasi pondere, romanul fiind construit din relatia dialogica dintre aceste personaje diferite, in pielea carora intram rand pe rand. In Maestrul din Petersburg insa, este adancita doar perspectiva personajului Dostoievski, restul fiind portretizate strict din prisma subiectiva a eroului principal. Desi ca adancime a analizei psihologice Coetzee se apropie de Dostoievski, autorul sud african insereaza propriile sale obsesii intr-un roman in care abunda temele dostoievskiene.

Tema patricidului apare des in opera lui Dostoievski, mai ales in Fratii Karamazov. La Coetzee fiul este cel ce moare si il obsedeaza pe tata. Din acest punct de vedere, Coetzee se foloseste de elemente din viata lui Dostoievski pentru a atinge propria lui obsesie autobiografica: autorul si-a pierdut fiul de 23 de ani. 

Ca si in romanele lui Dostoievki, personajul principal, bazat pe Dostoievski isusi, e un individ cu care empatizezi chiar si atunci cand comportamentul lui incepe sa frizeze anormalul. Fiodor Mihailovici este un autor cunoscut, dar plin de datorii, care traieste alaturi de sotia sa mult mai tanara in Dresda. Intors in Petersburg dupa moartea ciudata a fiului sau vitreg Pavel Isaev, personajul traieste drama pierderii unui fiu si in acelasi timp incearca sa dezlege misterul mortii acestuia, intrand in raza de interes a politiei, dar si a prietenilor anarhisti ai fiului sau, condusi de Neciaev. 

Pe langa incursiunea in lumea necunoscuta a vietii fiului sau, Dostoievski e napadit de propriile obsesii legate de viata de scriitor, autorul vazandu-se ca un individ care “paraziteaza” viata celor apropiati, transformand-o in fictiune. Coetzee nu-l idealizeaza pe maestrul din Petersburg, acesta fiind prezentat drept un batran care nu ezita sa comita adulter, care e fascinat, erotic vorbind, de fetita de pubera a gazdei sale si care nu-si cruta fiul de reprosuri nici dupa moarte lui. 

Am arucat o privire pe biografia lui Coetzee despre care nu stiam absolut nimic inainte sa ma apuc sa citesc. Omul e genul ala de factotum care te complexeaza: a fost programator, a devenit scriitor retras si misterios, filantropist, biciclist, vegetarian si mai stiu eu ce. Oricum, romanul asta m-a convins si as vrea sa citesc mai mult. Plus ca mi s-a facut dor de Dostoievski pe care l-am devorat in adolescenta si pe care mereu am vrut sa-l recitesc. Ma intreb cum mi s-ar parea acum…

Murakami vs Murakami

“In tinerete”, am devorat tot felul de romane cu si depre drogati si droguri, de la William S. Burroughs, la memoriile opiomanului englez si simpla prezenta a halucinogenelor era suficienta pentru a-mi trezi interesul. Dar in ultima vreme ma plictisesc groaznic relatarile despre dependenti, daca se rezuma doar la asta. Asa a fost cu romanul Albastru nemarginiti, aproape transparent de Ryu Murakami. M-au plictisit atat de mult orgiile si halucinatiile induse de drog din cartea asta, incat am ajuns sa-l apreciez pe conationalului lui, Haruki Murakami, acest Coelho japonez (macar asta m-a ajutat sa trec peste cele mai lungi si plictisitoare calatorii cu trenul). 

M-am prins ca e vorba de influenta culturala pe care americanii o au asupra unei natiuni pe care nu demult o “tratasera” cu o bomba atomica si de o generatie care s-a rupt cu totul de valorile parintilor si bunicilor lor si nu mai pastreaza nicio urma din disciplina japoneza. Consumul de droguri si sexul sunt pentru ei un raison d’etre si, daca Renton din Trainspotting mai incearca sa iasa din cercul de “prieteni” si droguri, personajul lui Murakami abia daca isi pune problema. 

Nu mi-au placut niciodata oamenii astia care apartin unei gasti fie ea de drogati sau, eu stiu, de filatelisti si care in acelasi timp se dau antisociali. Cat despre scriitura, asta chiar ca nu m-a impresionat: e o relatare autobiografica realista, combinata cu cateva episoade de delir cauzat de consumul de droguri si cam atat. Romanul se termina la fel de brusc cum a si inceput si te lasa cam dezamagit. E totusi admirabil ca a reusit sa evite orice nuanta moralizatoare. 

Si cum ziceam, daca e sa citesc vreun Murakami, il aleg pe Haruki, oricat de comercial ar fi el (de fapt si Ryu se vinde la fel de bine, am auzit). Macar trece de stadiul de autofictiune si se cufunda in imaginar si absurd. Povestirile lui din Dupa cutremur mi s-au parut foarte reusite si nici unele romane nu sunt rele.

Scandal si exil

M-am straduit foarte tare sa-mi placa Andrei Codrescu romancierul, dar nu prea mi-a iesit. Ca eseist mi se pare de un imens bun simt si e o placere sa-i citesc interviurile. Si poeziile lui de tinerete m-au incantat, desi nu prea sunt un cititor de poezie. Despre The Hole in the Flag cred ca e o buna lucrare de jurnalism autobiografic, daca exista asa ceva. De multa vreme am tot vrut sa-i citesc si romanele ca sa-mi fac o imagine de ansamblu si in sfarsit am dat peste The Blood Countess, tradus in romana, cred, Contesa sangeroasa

Romanul are doua planuri, unul dedicat vietii Elisabethei Bathory si cel de-al doilea e plasat intr-un prezent recent, in Ungaria dupa caderea comunismului. Codrescu incearca sa creeze o Bathory complexa si sa justifice cruditatea ei. Cruditatea, tortura si varsarea de sange erau la ordinea zilei in vremea Elisabetei, perioada in care se facea trecerea de la Evul Mediu la Renastere. Elisabeth pare sa intruchipeze aceasta trecere, fiind portretizata ca o femeie cultivata si puternica, dar de o cruzime inimaginabila. Povestea vietii Elisabethei e bine scrisa, iar pasajele in care sunt descrise atrocitatile comise de contesa sunt de o voluptate perversa. Rautatea unei femei care a prins gustul puterii asupra vietii si mortii supusilor ei mi se pare totusi  imposibil de inteles. Oricum acest plan al romanului e o docudrama reusita.

Partea proasta vine odata cu planul plasat in trecutul recent in care Drake, un stramos de-al lui Bathory de a taspea spita, imigrant in America, se intoarce in Ungaria sa natala, tocmai dupa caderea comunismului, invitat de o gasca de regalisti care vor sa readuca monarhia la putere. Toate bune si frumoase pana aici, dar descrierea Ungariei post comuniste m-a scos din minti. Pare scrisa de un autor american de duzina pentru publicul de bestseller-uri americanesti. Hoarde de neofascisti regalisti bantuie strazile care duhnesc a paprika si varza murata. Peste toate neaosismele astea pe gustul americanului de rand, lucrurile incep sa o ia pe ulei grav, atunci cand Drake, mostenitorul nostru, si inca niste personaje se trezesc izolati in castelul contesei si spiritul ei revine la viata. Pasajele astea au fost de un penibil greu de suportat pentru mine. 

Despre Elisabetha Bathory să nu mai vorbim, s-a făcut un maldăr de kitsch despre ea în romane şi filme. Eu am fost atacat de istoricii unguri numai pentru intenţia mea care, credeau ei, era să lansez un “Dracula ungur.” Mi-ar fi plăcut aşa ceva dar, din păcate, nu am chiar dibăcia diabolică de romancier a lui Bram Stoker. Mie-mi place să repovestesc istoria în punctele ei mari de tranziţie prin agenţia unui personaj istoric ca să-mi răspund la întrebări actuale.

E foarte frumos ce zice Codrescu in pasajul de mai sus, insa din pacate si el a cazut in capcana kitchului cu povestea asta, cu asa o tema era foarte greu sa nu o faca. E drept ca tema exilului si spectrul trecutului sumbru al Europei Centrale si de Est sunt teme care se intrevad in acest roman, dar kitchul predominant le sufoca.