prima propozitie e cea mai grea

De vreo doua zile ma tot chinui sa-mi amintesc din ce roman  era  un personaj scriitor care se blocase la prima fraza a romanului, pe care o tot bibilea si de care nu reusea sub nicio forma sa treaca. Ce tin foarte bine minte e ca am inteles  ezitarea acestui personaj. Prima propozitie e esentiala, te poate face sa renunti sa citesti mai departe sau iti poate starni curiozitatea atat de tare incat te poate face sa cumperi cartea respectiva fara sa stii mai nimic despre ea si autorul ei.

La o varsta frageda mi-a placut tare mult prima fraza din Catcher in the Rye, mai ales atacul fatis la alde David Cooperfield (al carui fan fusesem insa la o varsta inca si mai frageda), si mi-a placut asa de tare incat am scos un hohot de ras, m-am asezat comod in fotoliu si nu m-am mai miscat de acolo pana n-am terminat cartea:

If you really want to hear about it, the first thing you’ll probably want to know is where I was born, and what my lousy childhood was like, and how my parents were occupied and all before they had me, and all that David Copperfield kind of crap, but I don’t feel like going into it, if you want to know the truth.
de aici

Dar mai sunt si carti care nu incep bine. Mie de exemplu nu mi-a placut inceputul romanului Intoarcerea huliganului de  Norman Manea. Pur si simplu m-a facut sa ma opresc si sa imi zic in sinea mea ca nu prea cred ca o sa-mi placa aceasta carte:

Prin fereastra, larga cit peretele, intra lumina edenica, de primavara.

 Nu mi-a placut cuvantul asta “edenica” care mi se pare ca nu spune nimic si e tare afectat, ce stiu eu cum e lumina edenica. Nu stiu, propozitia asta nu mi se pare demna sa stea prima intr-un roman, poate a 999-a, dar nu prima.

Mai multe inceputuri faimoase si frumoase:

Ca a débuté comme ça.

Louis-Ferdinand Céline, Voyage au bout de la nuit (1932)

It was a queer, sultry summer, the summer they electrocuted the Rosenbergs, and I didn’t know what I was doing in New York.

Sylvia Plath, The Bell Jar

 Call me Ishmael.

Herman Melville, Moby Dick

Lolita, light of my life, fire of my loins. My sin, my soul. Lo-lee-ta: the tip of the tongue taking a trip of three steps down the palate to tap, at three, on the teeth. Lo. Lee. Ta

Vladimir Nabokov, Lolita

de aici

Advertisements

Nevasta lu’ Ahab

Cica exista o carte numita “Ahab’s Wife”, in care, surprize surprize, e vorba despre nevasta lui Ahab, baiatul ala cu balena alba. Saracu’ Melville cred ca se rasuceste in mormant. El a scris Moby Dick, intr-un fel, ca pe opusul romanelor sentimentale si efeminate, la moda in vremea lui. Si chiar le descuraja pe duduile nevricoase sa dea banii degeaba pe romanul cu balena, care nu e de nasul lor. Si iata ca o duduie feministo-revizionista s-a trezit sa rescrie povestea din perspectiva feminina a nevestei lui Ahab. Desi nu prea gust deloc povestile astea revizioniste (cu exceptia romanului Friday de Michel Tournier, Robinson Crusoe rescris din perspectiva lui Friday, foarte interesant), pe-asta n-as refuza sa arunc un ochi, critic, normal! Iata si un review pertinent de la New York Times.

american gothic+post-postmodernism+detective stories+walt whitman+melville = paul auster

Prima carte de Paul Auster care mi-a picat in mana a fost The Music of Chance, apoi Leviathan, Timbuktu, Oracle Night si cel mai recent, Trilogia New Yorkului. Ce mi-a placut la Paul Auster, la inceput, a fost faptul ca era o combinatie inedita (pentru mine) de familiar si nou. Familiar pentru ca regaseam teme frecvente in literatura americana: povesti cu detectivi, vagabondajul si tema drumului, un pic de interventie auctoriala postmodernista si marinari existentialisti a la Melville. Ce e nou, e faptul ca Auster le da un “twist” personal si foarte jucaus acestor teme vechi, readucandu-le in actualitate.

Dupa cateva carti citite insa, am inceput sa vad dincolo de artificiile literare si m-am simtit ca un spectator la o piesa de teatru, care nimereste din greseala in spatele scenei si vede actorii aranjandu-si perucile si machiajul. Pur si simplu mi se parea ca regasesc aceleasi teme si clisee si ca entuziasmul cu care devoram la inceput cartile lui Auster s-a transformat in plictis.

Mereu dadeam peste eroul tipic austerian, caruia abia ce-i murisera sotia si fiul. Sau dadeam peste vagabondul metafizic, un individ adesea scriitor izolat, proaspat vaduv, care isi ia campii si devine vagabond, intr-un fel de sinucidere fara moarte. Apoi mai sunt cartile geniale, scrise de autorii vaduvi care o iau razna si devin vagabonzi, dar care sunt de o luciditate sau de o lipsa de coerenta atat de devastatoare incat trebuie distruse pentru a nu-i tulbura prea tare pe bietii oameni obisnuiti. Un element recurent e “caietul rosu” pe care l-am intalnit de vreo doua ori in opera sa. Ca sa nu mai zic ca are un roman care se numeste The Red Notebook, pe care mi-ar fi cam frica sa-l citesc deoarece nu cred ca se poate ridica la nivelul asteptarilor create de mentionarea lui in alte lucrari. De fapt, daca mi-ar pica in mana nu cred ca l-as lasa sa scape necitit, oricat de dezamagitor ar fi.

Chiar ma obsedeaza motivul pentru care Auster trebuie “sa-i scape” pe majoritatea eroilor sai de nevasta si copil inainte de a le darui o poveste. Probabil, ideea e ca numai un personaj suficient de alienat poate patrunde misterul si miezul absurd al existentei umane. Nevestele si copiii i-ar mentine la suprafata lucrurilor si a existentei, aducandu-i mereu cu picioarele pe pamant.

Chiar si asa, Auster imi place foarte tare, doar ca nu cred ca voi mai citi sau reciti ceva scris de el curand, decat, ma rog, daca e vorba de The Red Notebook.

Cum mi-am pierdut 2 ore din viata

Aseara, mi-am pierdut doua ore cu Coolori de Peca Stefan la Teatrul Foarte Mic si sunt sigur ca, in ciuda actorilor care si-au dat silinta si au jucat foarte ok, a regizoarei care a pus bine in scena toata tarasenia si a scenografului(ei) care a facut de asemnea treaba buna, piesa in sine este una iremediabil proasta. Am asistat, cascand din cand in cand, in aerul statut de la Teatrul FoarteMic, la ceea ce parea un exercitiu de student, la joaca teribilista unui autor care probabil era intr-o mare pana de inspiratie cand a scris piesa asta.

Inainte de a merge la teatru citisem o pseudocronica a piesei (nu era o cronica in sine pentru ca se limita la a rezuma actiunea piesei fara a aduce vreo apreciere critica bine formulata), care in final isi avertiza cititorii ca piesa nu e pentru cei mai conservatori dintre noi. Probabil se referea la faptul ca piesa abunda de pule, gaozari, futut, supt si altele din aceeasi categorie. Se pare ca la noi, un autor care foloseste astfel de “unelte lingvistice” e inca luat drept avangardist.

E trist ca limbajul strazii a ajuns sa fie folosit in teatrul romanesc doar de foarte putin timp. Ceea ce face Peca Stefan acum, David Mamet facea in anii 70 in SUA, insa pentru Mamet limbajul mai mult sau mai putin obscen era doar un vehicul pentru a spune mult mai mult. La Peca Stefan piesa in sine pare un pretext pentru a-si face de cap si a ne arata cat de colocvial si de cool poate el sa fie, uitand sa mai si spuna ceva.

Coolori are o intriga complicata, cu multe rasturnari de situatie care insa nu o fac mai putin plictisitoare, si pe care nu am de gand sa o povestesc. In centrul piesei avem niste tineri americani drogati, beti si debusolati care vorbesc ca niste smecherasi de Bucuresti, un cadavru de dealer care si-a inscenat moartea pentru a putea incepe o viata noua, o mama promiscua, sau, ma rog, emancipata, care si-a tras-o cu 4 dintre personajele masculine (nu dam nume), un tata betivan si colac peste pupaza, dar vai atat de jucaus postmodernist, nimeni altul decat autorul piesei, devenit personaj in propria-i capodopera.

 Cred ca s-a dus vremea autorilor postmodernisti care au aparitii cameo in propriile opere, jucandu-se autoironic cu idea de “autor.” In Coolori, interventia autorului ca personaj in piesa mi s-a parut ceva in genul unui manelist care se opreste in mijlocul cantecului si face o dedicatie: “mie si prietenilor mei care stiu valoarea mea!”

Piesa are cel putin 2 probleme grave. Prima e ca se vrea amuzanta, dar nu e, iar a doua e una mai punctuala: intr-o anumita scena, personajul Peca ii tine o intreaga teorie unuia dintre americani, despre cat de ingust la minte e si ce idei preconcepute are despre Romania, zicand ceva de genul: “ce credeai ca la noi cad oamenii morti pe strada ca-n Africa…” Senzatia mea a fost ca personajul acuzator s-a facut in acel moment vinovat de aceeasi greseala pe care i-o reprosa celuilalt.

Autorul combina “mamet talk” (discutiile despre nimic intr-un limbaj colorat tipice pieselor lui David Mamet), cu atat de fumatele intrigi specifice filmelor si romanelor cu drogati (scena cu cacatul a la Trainspotting si problema debarasarii de cadavrul unui supradozat a la Drugstore Cowboy), cu intorsaturi de situatie a la Tarantino. Din toate acestea iese un ghiveci plictisitor si deloc amuzant care pe mine m-a facut sa ma intreb de ce au depus atat efort regizoarea si actorii si de ce e acest Peca Stefan atat de la moda. Mi-am propus sa mai vad o piesa de-a lui inainte de a da un verdict clar, dar sincer nu prea am sperante mari… Dupa Coolori l-am plasat intr-o categorie de autori in care l-am plasat si pe Frederic Beigbeder, aceea a arivistilor intelectuali care isi aleg teme la moda amestecate cu un pic de scandal, au succes de public, dar sunt prea subtiri ca sa reziste in timp.

california dreamin’ la nesfarsit

Atunci cand un film e si bun si mai are si o tema de care esti legat la un nivel personal, nu poti decat sa ramai usor mut de admiratie, dar dupa o vreme te trezesti si incepi sa te gandesti la ce ai vazut cu un ochi mai critic.

California Dreamin’ e un film entertaining, dar care poate sa spuna si lucruri importante. Mereu aveam impresia ca toata saracia si nebunia din Romania ar trebui sa fie o sursa de inspiratie si sa o ofere o viziune noua si proaspata asupra vietii si iata ca in ultima vreme presimtirea mea s-a adeverit. E un sentiment atat de placut sa vezi cum umilinta poporului nostru e transformata in arta si in felul asta anulata, cel putin pentru 90 de minute.

Desi are niste probleme de scenariu si este foarte lung (fapt datorat probabil refuzului producatorilor de a-l taia pentru a nu compromite viziunea regizorului care n-a apucat sa-l termine), primul cuvant care imi vine in minte despre acest film e “mare,” si nu ma refer la doar la calitatile sale artistice cand spun asta. E mare pentru ca vorbeste de Romania in relatie cu restul lumii si in primul rand in relatie cu o superputere ca SUA. Sunt excelente scenele in care vedem, in paralel, apucaturile pozitiviste si bine disciplinate ale soldatilor americani, cu cele mioritice si necioplite ale soldatilor nostrii. Desi aparent nu ne prea flateaza comparatia, in realitate numai faptul ca am ajuns sa ne comparam cu ei spune multe, spune mai ales ca, in sfarsit, ne cautam si noi un loc si o identitate in lumea asta.

Cred ca e prima oara cand un regizor priveste situatia tarii noastre dintr-un context mai larg, de undeva de sus si gaseste o parabola contemporana pentru a prezenta criza constanta a Romaniei. Partea cea mai buna e ca filmul reuseste sa fie foarte realist in creionarea mizeriei locale, fara sa cada in capcana scabrosului. Pe langa o poveste bine plasata la sfarsitul anilor 90, avem si niste flashback-uri care leaga la nivel cauzal criza din prezent de intamplari din trecut.

Filmul e in aceeasi liga cu Underground a lui Kusturica si cu No Man’s Land, un excelent film bosniac despre razboi. De la Underground are putin din viziunea istorica asupra crizei, iar de la No Man’s Land are finalul fara happy end si faptul ca pune in lumina reflectoarelor o problema, fara a da o posibila rezolvare.

California Dreamin’ sintetizeaza intr-o poveste care te prinde, cu mult umor mai mult sau mai putin negru si usor absurd, situatia in care se gaseste de prea multa vreme Romania. Cristian Nemescu reuseste sa combine comercialul (cei familiarizati cu scurt metrajele lui vor avea de multe ori senzatia de deja vu) cu o tema foarte serioasa, excelent ilustrata, intr-un film care promite sa fie nu doar pe placul criticilor ci si al publicului larg. Filmul asta m-a facut si sa rad in hohote (si eu nu rad asa usor), dar si sa plang putin pe infundate. In ciuda faptului ce e necizelat la montaj si multe scene sunt poate in plus, filmul pulseaza de viata si va fi greu de uitat.

O singura problema am cu finalul. Incheierea logica mi s-ar fi parut scena cu americanii plecand cu trenul si admirand focul de artificii, in timp ce in sat se intampla o tragedie. Scena de final cu intalnirea celor doi intr-o cafenea mi se pare o incercare nereusita de a incheia poate pe un ton pozitiv. Probabil se voia un final deschis si promisiunea unui viitor mai bun pentru generatia tanara, sau nu?

tipuri de cititori

Cititorul hedonist: citeste doar din placere si doar carti care ii provoaca placere.

Cititorul oglinda: citeste ca sa se regaseasca printre randuri si interpreteaza totul la un nivel personal.

Cititorul interesat: citeste cu un scop clar, cu creionul dupa ureche, cu o spranceana ridicata critic, memoreaza citate pe care sa le scoata la interval cand se iveste ocazia.

Cititorul de turma: citeste fiindca i-a zis cineva “cum?! n-ai citit cartea asta?!”

Cititorul de ocazie: citeste ce-i pica in mana si numai cand nu are altceva mai bune de facut, adica in tren, autobuz etc.

Tipurile nu sunt batute in cuie si un singur cititor poate face parte din mai multe categorii in acelasi timp sau pe rand.