Ghimpl-netotul

Isaac Bashevis-Singer e un autor evreu de origine polona, care a emigrat in Statele Unite, unde a continuat sa scrie in limba sa natala, idis. Siger a luat si un premiu Nobel in 1978, despre care multi spun ca l-ar fi luat pe motive politice. Probabil ca da, insa asta nu ar fi nici prima nici ultima data cand se intampla asa ceva. Si de fapt putin importa cum si de ce a luat acest autor Nobelul, cert e ca scrierile lui au cam cazut in uitare, cel putin la noi si eu zic ca e pacat…

 De multa vreme, cand cotrobaiam prin propria-mi biblioteca, in cautarea vreunei carti interesante ramase necitite, dadeam inevitabil peste colectia de povestiri ale lui Singer, Gimpl-netotul, aparuta la noi acum mai bine de zece ani. In sfarsit, dupa atatea ezitari am pus mana pe aceasta carte si nu mi-a parut deloc rau. Povestirile astea, unele cu un iz de literatura populara, altele destul de moderne insa inconjurate de o aura de nostalgie, simple si totusi vorbind despre lucruri atat de serioase, mi-au mers direct la suflet. Lectura lor m-a facut sa ma simt ca si cum as fi in compania unui bunic intelept care-mi povesteste intamplari traite sau auzite de el, din perspectiva omului care a trait multe si e impacat cu lumea, acceptandu-i si partile bune, dar si cele rele.

 Povestirile din aceasta colectie sunt impartite in 5 categorii:

1. Targul – depre viata dintr-un satuc evreiesc din Polonia. Mi-a ramas in minte dintre aceste povestiri Ghetl-maimuta, despre un barbat care incepe sa imite tot ce face un consatean de-al lui si care, treptat, ajunge sa ii retraiasca viata acestuia si, in final, sa aiba aceeasi soarta tragica precum cel pe care il imita in toate. In Fatalistul e un personaj care crede ca totul e predestinat, ca fiecare are un destin deja scris. Credinta lui in destin il face sa isi puna viata in pericol, facand un pariu pe viata si pe moarte, pentru a o convinge pe femeia pe care o iubeste sa ii devina sotie. Gimpl-netotul e o povestire despre un om care crede tot ce ii spun ceilalti, pentru ca ii e teama ca, odata ce va incepe sa se indoiasca de oameni, se va indoi si de existenta lui Dumnezeu. Toti oamnenii din sat profita de credulitatea sa pentru a-l umili si a-l insela mereu. Gimpl accepta totul stoic si nu isi pierde credinta nici in oameni si nici in Dumnezeu. Gimpl e un idiot sfant, ca faimosul idiot al lui Dostoievski. In Cucurigu, avem o parabola despre venire lui Mesia intre cocosi, totul scris din perspectiva foarte interesanta a unui cocos de la tara.

 2. Varsovia: Toate aceste povestiri se petrec in Varsovia inaite de al doilea razboi mondial. Un prieten al lui Kafka, e povestea unui batranel fost actor, care traieste pe urma amintirilor de pe vremea cand era amicul lui Kafka, pe care le impartaseste colegilor de pahar, de la care mai stoarce si cate un banut “imprumut.” O povestioara despre ratare si resemnare, dar si despre fata umana a unui geniu.

3. New York: Povestiri despre emigranti evrei in New York. Cafeneaua e o povestire despre urmele lasate de Holocaust in viata supravietuitorilor. O poveste emotionanta depre cum suferinta ii schimba viata unei femei. Desi razboiul s-a terminat demult, Hitler nu e mort si mai iese si la cafea pe Broadway cu aghiotantii sai.  

4. Helem: Povestiri cu iz popular care se petrec in satul mitic Helem care in folclorul evreiesc e un sat al prostilor. Povestiri ce aduc foarte tare cu Povestea prostilor de Ion Creanga.

Nuovomondo

Nuovomondo e un film italian cu o poveste simpla si frumoasa despre o familie de sicilieni (2 fratii, mama lor si fiul unuia dintre barbati) care la inceput de secol 20 pornesc spre lumea noua, America. Pe vapor li se alatura o tanara femeie misterioasa, vorbitoare de engleza, care ii cucereste pe cei doi frati. America e pentru ei intruchiparea paradisului, tara unde curge lapte si miere, iar orataniile si legumele cresc la dimensiuni uriase. In imaginarul taranilor sicilieni America devine un loc mitic. Asteptarile lor sunt spulberate atunci cand sunt intampinati de autoritatile americane in Ellis Island si supusi la teste fizice si de inteligenta. Se pare ca nu oricine poate intra in paradis…

Este surprinzator cum o poveste atat de simpla si lipsita de senzational poate fi foarte emotionanta. E excelenta scena cand Luce, pasagera vorbitoare de engleza, il cere in casatorie pe unul dintre fratii sicilieni, declarandu-i ca il ia din interes, nu din dragoste, iar acesta accepta cu naturalete raspunzandu-i ca dragostea apare in timp.

M-a umplut de nostalgie filmul asta despre o lume care se afla inca la varsta copilariei, in sensul ca mai erau lucruri de descoperit…

11 septembrie in literatura si film

N-a trecut mult timp de la 11 septembrie 2001, ca evenimentul a si inceput sa isi gaseasca ecoul in arta, de la arte plastice, la film si literatura. Autori ca Paul Auster, John Updike, Frederic Beigbeder si Jonathan Safran Foer au scris deja romane in care acest eveniment joaca un rol central.

Pana acum am citit doar Extremely Lound and Incredibly Close de Foer, dar sunt foarte curios cum au abordat aceasta tema si ceilalti, mai ales Auster. Citind in paralel Snow de Pamuk (in care una din temele principale e terorismul islamist) si cartea lui Foer (in care avem perspectiva familiei unei victime a acestui gen atac), am fost uimit de modul diferit in care e privita moartea in astfel de conditii tragice.

In Snow, un orasel mic, inzapezit, devine scena unei lovituri militare. Personaje principale si secundare isi pierd viata de-a lungul povestii in atentate mai mult sau mai putin teroriste sau islamiste, Pamuk insa nu staruie asupra acestor drame, ci se concentreaza mai mult pe identificarea sursei conflictului.

 Foer, in schimb, se concentreaza asupra dramei unei singure familii, mai precis asupra unui baietel cu o inteligenta peste medie, care si-a pierdut tatal in atentatul de la 11 septembrie. Rezultatul e unul foarte emotionant. Pe Foer nu-l intereseaza cauzele politice ale atentatului, ci doar impactul emotional pe care il are asupra unui om. Pentru el, implicatiile politice nu aduc nici o justificare traumei emotionale pe care o sufera cei care sunt victimele unui astfel de atac. Nu intamplator el face o paralela intre atacul de al 11 septembrie, atacul atomic de la Hiroshima si bombardarea de catre armata americana a orasului Dresda in al doilea razboi mondial.

La fel ca in Everything is Illuminated, Foer ne introduce in viata intima a unor personaje, ne face sa empatizam cu ele si problemele lor de zi cu zi, si apoi lasa istoria sa intre cu bocancii ei murdari si sa ii supuna la experiente inumane pe acesti oameni obisnuiti, care pana atunci erau ocupati sa se iubeasca, sa citeasca, sa inventeze… Foer a gasit o reteta pentru a vorbi despre lucruri mari intr-un mod foarte simplu si firesc, dar mai ales pentru a emotiona.

Foer nu ia partea vreunei tabere politice, ci a civililor care se trezesc peste noapte ca viata lor e spulberata de un cataclism cauzat de mana omului. Fie ca e vorba de un personaj evreu in timpul Holocaustului, un ucrainean care isi da prietenul cel mai bun pe mana nazistilor, doi tineri nemti supravietuitori ai bombardamentului de la Dresda, victimele de la Hiroshima sau cele ale atentatului terorist de la 11 septembrie, Foer e de partea victimelor nevinovate prinse in vartejul istoriei.

Exremely Loud and Incredibly Close e povestea procesului de vindecare a unei familii dupa o dubla trauma, una din prezent, pierderea unui membru al familiei la 11 septembrie, si una din trecut, supravietuirea bombardamentului de la Dresda. E interesant faptul ca Foer a decis sa faca o paralela intre aceste doua evenimente si eu cred ca a ales un atac in care americanii au fost agresorii si unul in care americanii au fost victimele, tocmai pentru a putea generaliza si a nu fi acuzat ca e impartial.

Totusi, nu stiu de ce, cu cat mi se parea mai emotionant romanul lui Foer, nu puteam sa-mi stapanesc senzatia ca americanii astia stiu sa exploateze emotional fiecare victima din randurile lor, insa trateaza “la kilogram” victimele facute de ei in randul altor natiuni, de la nemti, la japonezi, la irakieni. In timp ce citeam, aveam mereu senzatia ca romanul asta e menit sa cada in mana unui terorist si sa-l convinga de absurditatea actelor de violenta organizate din motive politice.

Pe de alta parte, exista romane ca Snow si filme precum Paradise Now (un film palestinian, foarte bun, despre doi tineri care se pregatesc sa devina teroristi sinucigasi), in care avem o complet alta perspectiva: cea a unor oameni care sunt si ei la fel de obisnuiti, care au si ei familii si iubesc si totusi decid ca viata unor indivizi, inclusiv propria lor viata, nu conteaza atunci cand servesc un ideal.

autofictiunea in film: a guide to recognizing your saints

Dito Montiel este regizorul unui film despre Dito Montiel. E drept insa ca Dito Montiel a avut parte de o viata rupta parca dintr-un film, asa ca nu-i de mirare ca viata lui a devit film si inca un film bun. Dito a crescut intr-un cartier rau famat din New York, unde era de mai multe ori sa-si piarda viata, insa a fost salvat de cei pe care ii numeste “sfintii lui.”

Filmul incepe in prezent, cu un mesaj telefonic pe care il primeste Dito, jucat de Robet Downey Junior, si care il propulseaza in trecutul sau de care s-a rupt violent, fugind de acasa, din New York in California, in adolescenta. Intors acasa dupa multi ani, Dito isi retraieste trecutul zbuciumat, se reintalneste cu parintii sai si putinii prieteni ramasi in viata sau in afara inchisorii si se maturizeaza, facand pace cu demonii din trecut si recunoscandu-si sfintii.

Filmul e excelent jucat si excelent construit, trecutul si prezentul se impletesc natural. Montiel isi nareaza foarte dinamic povestea, folosindu-se de diverse tertipuri cinematografice. Sunt foarte emotionante secventele in care personajele se adreseaza direct camerei de luat vederi. Filmul are poate unul dintre cele mai puternice inceputuri pe care le-am vazut vreodata. Un Dito adolescent priveste direct spre camera si spune: “I will leave everyone in this movie!” Si asa si face. Desi eu sunt contra autofictiunii, filmul asta m-a facut sa ma razgandesc.

Snow de Orhan Pamuk

Am dat peste o carte a lui Pamuk in engleza, netradusa inca in romana. Dupa revelatia pe care am avut-o cu Ma numesc Rosu, aveam mari asteptari de la romanul asta. Din pacate experienta mea cu Snow a fost usor dezamagitoare. Poate lucrurile n-ar fi stat asa daca citeam Snow inainte de Ma numesc Rosu. Totusi, Snow e un roman mare, tipul de roman pe care l-as clasifica drept “roman necesar” pentru ca trateaza niste teme fierbinti, politic si istoric vorbind, despre care, din cate stiu eu, nu s-a mai scris, cel putin nu in modul atat de captivant in care o face Pamuk. Si tocmai faptul ca e un “roman necesar” ma face sa am mici rezerve fata de Snow.

In primul rand, lui Snow ii lipseste complexitatea formala din Ma numesc Rosu. Povestea e scrisa din perspectiva alter egoului autorului care investigheaza misterul crearii si disparitiei unui caiet verde cu poeziile scris de amicul sau, poetul Ka, in urma unei calatorii cu scopuri jurnalistice in orasul Kars. Eroul povestii este Ka, un poet exilat din motive politice in Germania, care se intoarce in Turcia dupa 4 ani pentru a investiga frecventele sinucideri in randul femeilor din Kars, un oras din estul Turciei, cu o istorie zbuciumata si o populatie cu un amalgam de nationalitati si coloraturi politice.

In Kars, Ka se reintalneste cu Ipek, o frumoasa fosta colega de facultate din Istanbul, acum divortata, cu care spera sa se casatoreasca si sa se intoarca in Germania. Pe langa o complicata poveste de dragoste intre Ipek si Ka, romanul exploreaza complexitatea problemelor politice ale Turciei, orasul Kars epitomizand intreaga societatea turca. In timpul sederii sale in Kars, Ka este implicat fara voia lui intr-o mini-lovitura militara teatrala organizata de un actor ratat care are in spate forte armate si care vrea sa reinstaureze idealurile republicane ale lui Ataturk in oraselul aflat in pragul alegerilor, in care favoritii sunt candidati din partea partidului islamist. Pamuk reuseste sa sintetizeze si sa dramatizeze complexitatea conflictelor politice din Turcia.

Poetul Ka este un personaj care are un rol asemanator printului Miskin din Idiotul, care vine intr-o comunitate noua si este prins in panza de paianjen urzita de diverse personaje care isi urmaresc propriul interes. Complet apolitic si preocupat doar de arta si dragostea sa pentru Ipek, poetul Ka empatizeaza cu personajele de toate coloraturile politice si religioase pe care le intalneste: teroristul islamist Blue, un seic islamist, un batran fost comunist, un fost militant republican cu simpatii comuniste acum devenit islamist convins, un actor fost cadru militar si sustinator al ideilor lui Ataturk, o fosta manechina revenita la religie si care a hotarat sa poarte val. Toate aceste personaje si multe altele, defileaza in roman si fiecare are dreptul la replica.

Pentru un total necunoscator in ale istoriei turce, romanul este poate usor dificil de urmarit. Pamuk isi da silinta sa transpuna la un nivel universal conflictul local despre care e vorba in roman. Pe langa tematica politica evidenta inca din motto-ul romanului, Pamuk abordeaza si problema mai vasta a legaturii dintre arta si viata, mai ales in hamletiana scena in care lovitura militara dintr-o piesa de teatru pusa in scena in Kars se transforma intr-o lovitura militara reala, cand soldatii de pe scena trag cu gloante adevarate in spectatorii nedumeriti.

Cu maiestrie, Pamuk reuseste sa scrie un roman politic poetic si asta nu e o realizare de ici de colo. Cu multa duiosie, delicatete si intelepciune, Pamuk prezinta puctul de vedere al fiecarei parti si refuza sa simplifice lucrurile, dand vreo rezolvare conflictului intre islamisti si republicani sau intre ultra-nationalisti si pro-europeni. Cei care cred ca teroristii islamisti sunt niste barbari fara minte s-ar putea sa se razgandeasca dupa acest roman. Snow e un roman care trateaza o problema fierbinte si care da de gandit, insa cum spuneam, nu e Ma numesc Rosu.

Abia astept sa pun mana pe The Black Book, despre care Pamuk declara ca e capodopera sa.