Albastru inchis aproape negru

Azul oscuro casi negro e un film caldut si bine facut despre cum un grup de personaje ajung sa se cunoasca mai bine pe sine si sa-si accepte destinul, chiar daca nu e neaparat cel pe care l-au visat. E genul de feel good movie, dar destept, asa ca nu-i de mirare ca a luat premiul publicului la TIFF anul asta.

Eroul principal, Jorge, decide ca nu vrea sa aiba aceeasi viata ca a tatalui sau, insa destinul intervine prompt si il forteaza sa se conformeze. Tatal lui are un atac cerebral si Jorge e fortat de imprejurari sa aiba grija de el si respectiv sa duca exact viata la care ar fi vrut sa renunte. Fiindca nu e un film american, Jorge nu reuseste sa-si depaseasca in final conditia. Totusi filmul nu duce lipsa de un happy-end, ce-i drept unul dulce-amar, morala fiind ca, desi destinul pare sa iti joace feste, uneori o neimplinire sau un aparent necaz te poate duce de fapt pe calea cea buna.

Un film care nu m-a dat pe spate, dar care merita vazut!

Cititul din mers

Am vazut o individa cu un roman de la Polirom in mana, mergand pe strada si citind de zor.
Eu sunt contra autismului generat de fenomenul iPod, insa cititul asta din mers mi se pare un sport cam extrem. De auz n-ai neaparat nevoie, dar vazul parca nu e tocmai de lepadat…

trei pe o noptiera

Ma enervez tare pe mine, atunci cand ma las purtat de obiceiul foarte prost de a citi cate 3 carti in acelasi timp. Ajung in stadiul asta atunci cand dau peste carti care imi plac, dar nu ma dau pe spate, sau pe care mi-am propus eu sa le citesc neaparat chiar daca nu le pot inghiti decat cu lingurita, putin cate putin, ca pe siropul de tuse. O i-au incet, dar nu ma las pana nu le birui…

Mare inghesuiala la mine pe noptiera:
Piramida de Ismail Kadare e subtirica de o bate vantul si mai am cateva pagini si-s gata cu ea, insa, nu stiu de ce, nu sunt deloc curios…

Snow de Orhan Pamuk imi place tare, dar n-are lipiciul lui Ma numesc Rosu. De asta m-am apucat recent, dar, cum pun mana pe ea, ma mustra constiinta ca l-am abandonat fara mila pe Kadare.

Cel mai putin ma trage inima sa ma tin de o carte despre Wittgenstein, care intra la capitolul sirop de tuse.

Apoi sunt carti pe care nu le pot citi decat dimineata, ca seara as adormi sigur cu ele.

Sunt carti numai bune de purtat in geanta si de scos la interval in blocajele din trafic. Cum Bucurestiul sta foarte “bine” la capitolul blocaje, sunt carti pe care le-am dovedid exclusiv in RATB.

Dar cele mai si cele mai sunt cartile pe care nu le poti lasa din mana, le iei si la buda. Pentru mine cartile astea sunt tare periculoase fiindca ma fac sa nu mai vreau sa plec dimineata la serviciu. Ce misto e cand, dimineata, la cafea, termini o carte din asta innebunitoare si o iei spre serviciu intarziat, cu un zambet foarte zen incrustat pe figura, plin de bunavointa fata de toti crizatii din jur.

De fapt, daca as scapa de Kadare si l-as ascunde pe Wittgenstein sub covor, cred ca as putea sa ma afund linistit in Snow-ul lui Pamuk.

jonathan safran foer & nicole krauss

Mi-e tare greu sa scriu despre lucrurile care imi plac, asa ca am tot amanat sa scriu ceva despre doi autori, sot si sotie, care imi plac tare. Dar fiindca blogul asta exista tocmai pentru a nu-mi lasa impresiile sa treaca neformulate, trebuie sa ma conformez propriei mele decizii. Am citit pe rand Istoria iubirii de Nicole Krauss si apoi Everything Is Illuminated de Jonathan Safran Foer si mi-a parut ca in ambele se simte acelasi suflu, o viziune aproape identica asupra vietii si aceeasi dragoste pentru personaje. Si eu nu pot sa rezist personajelor de care autorii insisi s-au indragostit. E drept ca Foer e mai jucaus si mai plin de umor si are o latura realist-magica pe care n-am gasit-o la Krauss.

E suprinzator cat de matura e scriitura acestor autori atat de tineri (Foer avea vreo 24 de ani cand a scris Everything Is Illuminated, iar Krauss vreo 28 sau 30 cand aparut Istoria Iubirii). Cartile lor m-au facut sa ma gandesc daca nu cumva se simte aparitia unei noi generatii de autori. Eu i-as numi generatia matura. Generatia aparuta dupa ce toate experimentele au fost epuizate, dupa ce s-a dus vremea artistilor cu atitudine rebela de adolescenti care vor s-o rupa neaparat cu trecutul parintilor lor literari.

Foer si Krauss au o anumita detasare si un aer relaxat care in mintea mea e un semn ca ei scriu, nu neaparat pentru ca au ceva de demolat sau de demonstrat, ci pentru ca sunt povestitori innascuti. Se simte in fiecare propozitie faptul ca scriu cu drag si par a fi constienti ca in lume e mereu loc pentru o poveste noua, ca, dincolo de toate experimentele, ce ramane de fapt e actul de a povesti, de care omenirea n-o sa se sature niciodata.

Asta nu inseamna ca Foer sau Krauss nu experimenteaza la nivel formal, din contra. Ambii jongleaza cu perspective diverse si Foer se joaca si la nivel lingvistic, creand o engleza-ucraineana asemanatoare englezei futuriste din Portocala Mecanica, doar ca aici efectul e unul foarte haios. De fapt, englezo-ucraineana asta haioasa te face sa razi si, la un moment dat, “sa inghiti” mai usor lucrurile tragice despre care e vorba in roman.

 Meritul cel mai mare al acestor autori este ca reusesc sa emotioneze si sa amuze in acelasi timp si, cu ajutorul umorului, aduc o noua perspectiva asupra unor teme extrem de delicate si dureroase cum ar fi holocaustul. Ce e surprinzator pentru niste autori atat de tineri, e importanta pe care o acorda familiei si trecutului si respectul pe care il au pentru ambele, fara insa a fi deloc optuzi sau conventionali. Tacerea generatiei care a trait ororile holocaustului e sparta de nepotii lor care, putandu-se detasa, dau o aura mitica povestilor din vremea bunicilor lor.

Cine a vazut doar filmul Everyhing Is Illuminated trebuie sa citeasca si cartea neaparat, fiindca din film lipseste unul dintre planurile cele mai importante si frumoase din roman, practic romanul insusi. In film avem doar planul calatoriei in Ucraina, in prezent, care in roman e povestit in englezo-ucraineana, in scrisorile lui Alex catre alter-ego-ul lui Foer. Aceste scrisori sunt intercalate cu fragmente din romanul inspirat din istoria familiei, care sunt de un realism-magic superb. Personajul feminin, Brod, imi va ramane multa vreme intiparit in minte.

Pe alocuri e poezie in proza ce face Foer in acele fragmente. Te trec fiori pe sira spinarii de frumos ce e si casti ochii la lume mult mai senin dupa ce termini cartea asta. Nu e o seninatate de-aia tampa gen “Coielio,” ci una mult mai inteleapta si realista. Poate un pic, in genul a ce simti dupa un Vonnegut bun.

Se pot spune foarte multe despre ambele romane, dar ma opresc aici. Si abia astept sa ma apuc de Extremely Close and Incredibly Loud, tot de Foer…