Feminismul trece prin stomac

Ce s-ar fi intamplat cu eroina Sylviei Plath din Clopotul de sticla, daca n-ar fi suferit atat de crunt de depresie, s-ar fi nascut in Canada si ar fi incercat cu orice pret sa fie normala? Ar fi fost personajul feminin al lui Margaret Atwood din Femeia comestibila. Singura problema e ca personajul lui Atwood, in incercarea ei foarte apatica de a se incadra normelor societatii, e foarte unidimensionala. Atwood in general mi s-a parut mai capabila sa creeze tipologii cu tuse destul de ingrosate decat personaje cu carne si oase. Asa ca in loc sa avem o femeie crizata bine portretizata ca in romanul lui Plath, avem trei tipologii feminine: mama eroina, roscata vrajitoare feministo-manipulatoare si viitoarea sotie perfecta. Personajul principal e viitoarea sotie perfecta care desi se straduieste din greu sa-si intre in rol, n-o lasa subconstientul si stomacul. Respingerea institutiei evident patriarhale a casatoriei creste exponential cu vegetarianismul si culmineaza in final cu producerea unui tort sub forma de femeie oferit spre consum pretendentului complet siderat. (Insert analiza freudiano-feminista)

Cum nu-mi plac tusele groase nu prea am putut aprecia povestea asta a crizei existentiale feminine plasata in anii 50-60. Dar pentru un prim roman nu e deloc rau. Atwood are mana formata pentru satira si un umor negru sanatos care mi-a picat bine si a mai domolit feminismul subliminal. Cred ca mi-ar fi placut mai mult daca povestea ar fi fost a roscatei manipulatoare decat a posibilei sotii perfecte, dar nu poti sa le ai pe toate.

Philip Roth e bine

Pentru mine Philip Roth e unul dintre autorii aia care parca scriu despre tine si te trezesti dand din cap in timp ce citesti ca un caine de jucarie de pus in geam la masina. Mi-a placut din prima cinismulul lui, amestecul foarte straniu de spirit rebel adolescentin si intelepciune de batran. Ne-am cunoscut cu Complexul lui Portnoy care a fost o revelatie a tineretii mele si a continuat sa ma socheze cu fiecare roman pentru ca toate au ceva nou si neasteptat, dar aceeasi doza de cinism a la roth de care se pare ca nu ma satur.

Trebuie sa recunosc ca penultimele lui 2 romane m-au cam dezamagit desi le-am citit cu aceeasi placere. Miroseau a batranete Exit Ghost si The Dying Animal, nu intamplator, avand in vedere ca personajele principale sunt doi batrani amorezati penibil adolescentin de doua tinere. Batranetea e un subiect la fel de legitim ca oricare altul, dar doua romane consecutive in care personaje aproape identice au probleme similare e un pic prea mult. De asta am pus mana cam cu teama pe Indignare si deja imi imaginam noi probleme legate de scutece pentru adulti & co. Dar acest ultim roman, pe cat e de scurt si concis, pe atat e de puternic. Nu degeaba ii lauda personajul autor din Exit Ghost pe modernistii transanti gen Joseph Conrad.

Un pusti evreu din anii cincizeci care, desi se straduieste din toate puterile sa faca totul corect, are un sfarsit tragic. Scriitura areĀ  o puritate data probabil de simplitate si de faptul ca Roth a renuntat la discursurile teziste din ale romane. Acum cititorul e lasat singur sa faca ce vrea cu povestea si cred ca asta e cel mai greu lucru, dar si secretul marilor romane. M-a dus cu gandul la Bartleby. Ca si nuvela lui Melville, desi iti da senzatia ca spune ceva mare, e foarte greu sa articulezi lucrul ala mare careĀ  se citeste printre randuri si mai mult din elipse decat din textul propriuzis.

Dupa multe carti pe care le-am pus de-o parte cu bucurie imediat ce le-am terminat, in sfarsit am dat peste una care mi-a ramas in gand mult dupa aceea.

OTV si post-modernism

De Joyce Carol Oates am tot auzit in ultima vreme inaite sa ma apuc de citit. Unii au mers asa de departe incat sa spuna ca “marele roman american”, balena alba dupa care au alergat toti marii scriitori ai respectivei natiuni, va fi scris nu de un autor ci de o autoare, mai precis sus numita. Fanii sunt dati pe spate de cantitatea uriasa a operei oatesiene, femeia e mai ceva ca un grafoman, scrie cate 2-3 chestii pe an, dintre care cel putin un roman fluviu demn de secolul 19. Si avand in vedere ca scrie de vreo 40 de ani, un calcul aproximativ arata marimea cel putin fizica a operei sale.

Cu astfel de informatii la bord am pornit lectura primului meu roman de Oates dintre cele 3 primite cadou de la prietenii mei si fanii ei, anume My Sister, My Love. “Motorul” povestii e “cel mai poetic lucru din lume”, ca sa il parafrazez pe narator, adica moartea unei copile. Evident ca fraza e folosita intr-un mod ironic post-modernist si nu e vorba de nimic poetic in toata povestea asta bazata pe un caz real si demna de un talk show in serial la OTV care sa-i sparga fata pana si Elodiei. O fetita de 6, faimoasa patinatoare copil minune, e gasita moarta in pivnita casei familiei sale.

Naratorul autoproclamat “unreliable” e fratele victimei, adolescent traumatizat care isi aminteste de copilaria lor pana la data crimei si dupa, intr-un stil auto-ironico-postmodernist care nu m-a amuzat deloc si mi s-a parut foarte transparent. Cei interesati de soarta copiilor bogati americani (in)dopati cu medicamente pentru tot felul de boli inchipuite care au initiale in loc de nume, de genul ADHD, si dealerii lor legali care se cheama psihologi, vor gasi tot felul de situatii interesante in cartea asta. Cine cauta un roman politist cu suspans s-ar putea sa fie dezamagit. Desi criminalul e dezvaluit abia la final, chestia e evidenta inca inainte de comiterea crimei.

Dar pentru cei care se uita in secret la OTV, dar in public cititesc autori postmodernisti, asta e romanul perfect. Nu zic, Oates surprinde foarte bine tabloidizarea societatii, disperarea de a prinde macar 15 minute de faima, viata de plastic din suburbiile americane, mizeria din spatele idealurilor corporatiste, perversitatea societatii de consum in general si ce-a mai ramas din visul american, dar, desi e destept scrisa, cartea mi-a dat aceeasi senzatie de jena si scarba simtita atunci cand mai nimeresc pe OTV si raman hipnotizat pret de cateva minute. E o lume in care nu vreau sa intru pentru ca nu exista catarsis pentru scarba pe care mi-o provoaca.