elfriede jelinek, un rau necesar?

Nu imi place elfriede jelinek, e genul de autor (autor si nu autoare, pentru ca o compar cu scriitori de ambe sexe) care scrie carti care ma revolta pana la stadiul in care imi vine sa iau nevinovatul obiect de hartie, sa dau cu el de pamant si sa il calc in picioare. Din aceasta categorie de autori fac parte, din diferite motive (e o clasificare personala, pur subiectiva si poate superficiala): Pascal Bruckner, uneori Thomas Mann, mai nou William Burroughs, Julio Cortazar (poate si din cauza traducerii), uneori Celine si filmele lui Claude Chabrol si Michael Haneke.

La prima impresie, cartile Elfriedei Jelinek m-au facut sa ma intreb de ce s-a deranjat sa le scrie si mai ales de ce se deranjeaza sa mai traiasca. Problema mea nu e ca nu ii inteleg scarba, disperarea si viziunea lipsita de orizont asupra lumii, ci mai de graba ca nu imi doresc sa citesc despre asta si nu inteleg de ce se incapataneaza sa isi impartaseasca disperarea si frustrarile, lumii. Kafka este probabil un exemplu exceptional de autor care, desi are o viziune sumbra asupra conditiei umane, isi “inveleste” viziunea intr-o lume fantastica si absurda, 100% originala. Pe cand Jelinek apeleaza la un realism frust (condimentat cu mici interventii auctoriale) care imi pare o varianta usor modernizata a vechiului autor omniscient.

In primul rand, ce spune ea nu e nou, e drept ca a fost mai mult spus de barbati si ea vine cu atat de necesara (?) viziune feminina asupra actului de a trai cu o stare de continua disperare. In al doilea rand, stilul si angajamentul ei politic ma duc cu gandul la naturalism, la o perceptie dura asupra realitatii in care indivizii sunt prizonierii conditiei lor mai mult sau mai putin mizere (si aici ma refer mai ales la “Amantele,” unde protagonistele nu se pot ridica deasupra conditiei lor sociale, dar si la “Pianista,” in care eroina e “pedepsita” pentru faptul ca isi depaseste conditia de femeie). Si in al treilea rand scriitura ei mi se pare extrem de frusta, seaca, rece, uneori imi pare ca scrie ca si cum ar curata cartofi.

In al patrulea rand, aceasta autoare nu se joaca, nu scrie de amorul artei, de dragul actului de a povesti, ci pentru a-si defula scarba existentiala. Si aici am ajuns la problema mea: are rost sa scrii daca scarba sau pesimismul sunt motorul tau principal? Genul asta de autor ma face sa ma gandesc la drama lui Andrei Rubliov din filmul lui Tarkovsky, care era macinat tocmai de mesajul pe care il transmite arta sa. Pentru ca, pana la urma, arta e o metoda de comunicare care implica un emitator si un receptor. Cand trebuia sa zugraveasca apocalipsa, Rubliov e cuprins de indoieli cu privire la modul in care trebuie sa abordeze aceasta tema si care e pana la urma “mesajul” pe care il transmite “receptorilor.” Constiinta lui ii spunea sa nu infatiseze apocalipsa intr-un mod terifiant care va inspaimanta si ii va crea o senzatie de umilinta receptorului. Eh, tocmai asta ii lipseste Elfriedei Jelinek: umanismul, dragostea pentru cititor… Si tot de aceea voi prefera intotdeauna o autoare gen Toni Morrison, unor autoare gen Jelinek.

Pe de alta parte, nu pot sa nu-i gasesc si circumstante atenuante. Stilul frust, de care ma plangeam mai devreme, arata ca si femeile sunt capabile de o scriitura rece si taioasa si nu doar de naratiuni voalate, poleite cu lirism subtil. In plus, nu pot nega faptul ca romanul “Pianista” mi s-a parut extrem de emotionant pe alocuri, cu atat mai mult cu cat emotia tasnea de sub un aparent strat gros de gheata…

Scurt pe doi: Jelinek mi se pare o lectura necesara, care umple un gol in literatura, dar genul de lectura pe care nu voi simti nevoia sa o repet.

Advertisements

Mult fast pentru nimic: Marie Antoinette

Decoruri grele rococo, coafuri baroce, atitudini flamboaiante, hedonism, fast si decadenta sunt ingredientele esentiale ale unui film de atmosfera, caruia insa ii lipseste substanta. Viata Mariei Antoinette este o succesiune de ritualuri, petreceri, alegeri vestimentare si culinare, curmata brusc prin ghilotinare (spre fericirea aproape unanima a spectatorilor).

Numita Marie Antoinette e o fatuca bezmetica, usor depasita de tot ce se intampla in jurul ei (politic si social vorbind), care se refugiaza in placeri pur estetice si frivole, cum ar fi moda, spectacolele de opera si petrecerile si, pentru ca nu are nici o inclinatie spre “arta” politicii, se transforma pe ea insasi intr-o opera de arta. Cam asta am dedus eu ca ar fi, foarte pe scurt, povestea vietii reginei Frantei, insa filmul se concentreaza prea mult pe decor si atmosfera si prea putin pe deplierea caracterului personajului principal.

In afara faptului ca e bine pusa in scena, ca o docu-drama somptuoasa si elaborata, actiunea filmului nu se incheaga si totul devine extrem de plicticos. Daca in Lost in Translation, atmosfera orasului Tokio face tot filmul, in Marie Antoinette reiterarea atmosferei unei epoci nu e suficienta. Cauza poate fi si faptul ca, in Lost in Translation, Coppola se limiteaza la un episod semnificativ din viata catorva personaje, pe cand in Marie Antoinette terenul de joaca al regizoarei e o intreaga epoca.

Coloana sonora recenta face ca filmul sa para un videoclip gen anii 80 excesiv prelungit, poate de aici vine si plictisul aferent. Desi nu e pe gustul meu, genul acesta de productie poate face deliciul unei numite clase sociale care e in continua crestere si pe care cineva o numea “burgeois boheme” aka bobo, oameni care n-au avut niciodata parte de probleme financiare, sunt locuitori ai marilori aglomerari urbane, sunt genul fashionista, apreciaza doar “the finer things in life” si sunt niste consumatori de mare clasa, altfel spus un fel de dandys ai societatii de consum.

Ryna, ce nume romanesc…

A fost odata o tanara regizoare de origine romana care a studiat in Elvetia si care, probabil cuprinsa de nostalgie, face filme despre patria ei pierduta. Ryna e un film despre in personaj prins intr-un mediu bolnav din care vrea sa evadeze. Aceasta poveste intimista, care se concentreaza pe evolutia unui singur personaj, ar fi putut fi o frumoasa reprezentare a unei probleme mult mai mari, aceea a tinerilor romani prinsi in situatia deloc roza, in care se afla tara noastra. Insa nu este.

Desi are cateva momente bune si o imagine reusita, in mare Ryna e un esec regizoral. Personajele nu stau in picioare, iar dialogurile par traduse simultan de cineva lipsit de simtul oralitatii limbii romane. Singurele momente oarecum savuroase sunt cele in care apar localnici din delta, de exemplu batranelul barbos care spune vrute si nevrute in timp ce i se iau masurile de catre doctorul francez.

Doroteea Petre face un rol aproape identic cu cel din Cum mi-am petrecut sfarsitul lumii, unul mai mult de compozitie. Fotogenica si naturala fata, insa ma intreb daca nu cumva asta e singurul mod in care stie sa joace si va ramane blocata pe acelasi personaj.

Intotdeauna am crezut ca regizorii romani nu pot face filme bune despre probleme locale, deoarece nu se pot detasa de ele si nu le pot privi de sus. Speram ca un autor care a avut ocazia sa traiasca in Romania si apoi sa se detaseze de contextul local, traind o vreme in strainatate, va reusi o reprezentare mai puternica si mai obiectiva. Cristi Puiu si Nae Caranfil sunt un exemplu reusit in acest sens.

Imaginea Ruxandrei Zenide despre Romania este sumara, stereotipica si superficiala. Filmul colectioneaza elemente locale care pot parea exotice unui occidental: folclor romanesc de calitate (pe care insa genul de oameni prezentati in film nu il apreciaza), tine prelegeri despre latinitatea romanilor (ignorand faptul ca populatia bastinasa de la malul marii e un amalgam de slavi, turci, tatari etc.) si lautarul rrom, omniprezent in filmele recente.

Drama acestei fete imi aminteste de determinismul social al literaturii realiste\naturaliste din secolul 19, care avea in centrul personaje ce nu puteau evada din mediul in care s-au nascut. Problema e ca vremea determinismului realist a cam apus.

Finalul (drumul deschis, asemanator cu vaporul din finalul din Cum mi-am petrecut sfarsitul lumii) este o incheiere in coada de peste a unei povesti neverosimile, care se misca foarte incet si pare incropita pe ideea “hai sa facem un film in delta.”