the power of power-point

Time is not on our side, sneaking up on us and grinding away our souls and bodies. “Time’s a goon” says one of the characters in Jennifer Egan’s A Visit from the Goon Squad, one of the best reads I’ve had in a long time. Encompassing past, present and future, a whole lot of nostalgia and innumerable character points of view, the novel is a self-declared proustian endeavor for the 21st century. Since I’ve never really managed to warm up to Mr. Proust, I’ll have to take Egan’s word for it, but it did give me renewed bouts of shame for not having read the frenchie classic and maybe even the push to do so during up-coming long cold winter nights.

Aside from the nostalgia and the all encompassing theme of the past’s shadows over the present, there is little else of the self-absorbed proustian streak. It’s a novel about no one in particular, but about many characters whose paths cross more or less delicately: a kleptomaniac redhead, a punk-rock producer, a bunch of punk teenagers, children, spouses and lovers of other characters, friends, a late blooming, recluse guitar-player, a middle-aged art professor, a suicidal unrequited lover, a PR specialist with a ruined reputation and so on. The time frame is scrambled and ranging from sometime in the late 70s to 2020. This all sounds pretentious and complicated, but it somehow falls effortlessly into place. Despite the obviously experimental prose, it has a surprisingly classical old-fashioned tinge to it. It may be because of the whole nostalgia permeating it. It’s like Proust for the digital age. I’m getting the feeling that the sex drugs and rock’n’roll self-destructive thing is becoming vintage material for this squeaky clean, technologically savvy and paradoxically eco conscious, slow food cooking, domestic new generation and the novel definitely carries some sort of heroin nostalgia.

Some may find it tiring that each chapter starts from an entirely new perspective that one needs to get accustomed with, but the effort pays off in the end as you start to see the fine lines tying all of them together. They are all almost poetic and despite their shortness, you get a deep insight into each character and an uncanny sense of how the passage of time is altering them. My favorite chapter belongs to a former teen-age guitar-prodigy, now toothless recovering heroin addict turned bum, who spends his time fishing in New York and one day brings a big catch to his now big shot producer former childhood friend, leaving a big stinky fish wrapped up in newspaper on his fancy desk in  an equally fancy skyscraper office building. It plays beautifully with the ambiguities of success and how sometimes reaching rock bottom is not very different from achieving what society would refer to as success. And how success is always tinted by the fear that you are nonetheless always one step away from hitting rock bottom. There is also a touching chapter written in power-point slides, not my favorite, but definitely an achievement keeping up with the connection between the passage of time and ever changing media theme, in an eloquent way. It got me looking back at my own life and what the passage of time has done to it and I found myself already missing the characters while I was done with the last pages.

Advertisements

f&*% the anxiety of influence

The fear of plagiarism can be a paralyzing thing and not to mention pointless. It’s like being afraid of the air you breathe. Of course I’m not talking about the word for word type, that’s a crime, but about the unconscious one, about those ideas that are in the air sometimes and they come to more people at once and about things going on around us that enter our subconscious. You can’t prevent being influenced by everything around you. We are all the unique combination of different influences. Lolita was a story told by an obscure German guy, but who cares about that. What matters is that Nabokov wrote it the way he did after absorbing countless influences, among which the story written by the German guy. The anxiety of influence can become the ecstasy of influence according to Jonathan Lethem and this amazing article, it’s just a matter of the manner in which you look at things.

And an ecstatic cover:

post in grup

Noroc cu oameni care mai incita la posturi, in grup de data asta, ca alfel eu nu mai prea dau pe aici.

Si inca un semn ca tre’ sa-l citesc pe Michel Houellebecq asta desi am impresia tot mai pregnanta ca n-o sa-mi placa. Am vazut filmu’ cu particulele elementare parca si am facut cadou si cartea cuiva frantzuzit, se pune?

boladenieve78

Je vous présente Houellebecq. Michel Houellebecq. Pentru ca l-a plictisit istoria din romanele lui Dumas dar i-au placut benzile desenate cu Pif. Pentru ca te pocneste in ochi cu adevaruri precum “people get married to have a personal life”. Pentru ca l-am iubit de la “Particulele elementare” pana azi, cand il savurez in dialog cu Bernard-Henri Levy, si am tresarit dureros a recunoastere citind “Extension du domaine de la lutte” taman cand lucram ca programator. Pentru impertinenta asumata si libertatea de a se contrazice, pentru ca se inchipuie romantic si se vrea iubit. Pentru ca e uman si inteligent si scrie bine.

[interviu houellebecq]

* * *

Micawber

Tocmai mă bucuram că am un interviu cu Wagner, ba chiar unul publicat într-o carte cu ştaif, Wagner’s Meistersinger: Performance, History, Representation (editor Nicholas Vazsonyi). Unul din contributori, Peter Höying, reproduce o convorbire cu compozitorul, sub titlul http://worldwidewagner.richard.de: An Interview with the Composer Concerning History, Nation, and Die Meistersinger. Până la urmă se dovedeşte că discuţia e inventată, cu tot parfumul ei de verosimilitate (la un moment dat intervievatul se plânge chiar că e întrerupt). E frustrant de-a binelea – n-am găsit niciun interviu real cu Wagner şi nici nu am cum să-l întreb, direct, „e adevărat, maestre, că vă plăceau pilotele de puf şi hainele de catifea, după cum susţine Thomas Mann, un individ care s-a afirmat după moartea dumneavoastră?” Aşa că adresa de mai sus trebuie luată ca parte a glumei (să nu-i vină cuiva ideea să-o acceseze). Linkuri la interviuri adevărate n-am.

* * *

bicicleta galbenă

Pentru că a scos din zona de confort atâţia mediocri dovediţi, dar ultra-prezenţi şi obositor de vizibili, spunând lucruri sincere într-o limbă ciudată & adâncă, de o rafinată simplitate. Şi pentru că, de fiecare dată când îi citesc interviurile, realizez cât de ipocrit/ipocriţi sunt/suntem în relaţie cu oameni pe care-i dispreţuim din rărunchi, dar le zâmbim strepezit – precum în viaţă, aşa şi pe bloguri. Da. Deci: Herta Müller.

[interviu herta müller]

* * *

delaskela

când am dat de ’’Ziua independenţei’’ era o zi de iarnă mă învârteam aiurea printr-o librărie văzusem un film cu titlul ăsta mi-am zis băi frate ditamai romanul pentru un film cu extratereştri răi dar eram în mare mare eroare nici vorbă de aşa ceva m-am lămurit citind un interviu într-o revistă dăruită de o doamnă aşa am descoperit pe unul dintre cei mai puternici prozatori din toate timpurile Richard Ford iar ’’ziua independenţei’’ nu are nicio treabă cu filmul e un roman remarcabil, la fel e şi ’’Cronicarul sportiv’’ artă narativă pură glorioasă.

* * *

milfUnde nu i-ar da dumnezeu un d-asta si lu’ Eugenia Voda!

* * *

Simona Radoi Bun, interviul ales de mine este cel facut de Eugen Istodor cu Cristi Borcea: [interviul] Interviu ales din motive obiective, cu mentiunea ca in ziua aparitiei m-a sunat un prieten, dinamovist, sa ma roage sa il felicit pe Eugen Istodor.

* * *

S(f). Vasile Cititorule, ai conştiinţa împovãratã de atâta dialog cu Luciferii zilelor noastre? Ai cugetul nãclãit de atâta “culturã”? Alungã ACUM mirosurile neplãcute de pucioasã din viaţa ta de apoi!

Sigur aţi cãpãtat suficientã lecturã serioasã pentru azi, aşa cã uite un interviu cu tânãra speranţã a ligii terţe, Stelian “Maradona sixtinã” Baban.

[interviul]

* * *

puπla diletantă

mișel houellebecq îmbracă straie de gogâie într-un monolog de oferit drept exemplu pentru interviuri. din sutele de clipuri cu acest superstar dubios ăsta pare a fi un bun start în a-l cunoaște pe musiu, pentru că în ciuda aparențelor excentricitatea insăși – de altfel caracterizantă pentru mișel – se ascunde parcă timorată sub patul acelui hotel din la fel de dubiosul frankfurt.

[alt interviu houellebecq]

* * *

TuPac Cianur

Eu când aud de gonzo, mă gândesc la filmele porno în care actorul o face și pe regizorul, dar și pe cameramanul aruncându-și în centrul atenției șomâlca după care este avidă cucoana din film. Hunter Thompson este un gagiu care pare-se a oficializat gonzo-ul în activitatea jurnalistică, adică și-a pus la bătaie șomâlca, unii au sărit pe ea, iar apoi a scris despre eveniment. Este cam ceea ce retarzii ăia de la Can Can fac când se pun de-a curmezișul drumului ca să nu treacă Mihaela cu Dany, fac poze multe și le vând apoi ca eveniment exemplar de conduită retardă a unei Dive. Thompson a fost un drogat, bețiv, cu afinități gay – a făcut-o pe peștele (vezi poza) pentru niște băieței și a mai produs și câteva pornoace d’alea. Îl admir pe omul ăsta pentru că este schizofrenic de primul grad. Am ales două bucăți de interviu, unul dat în Vanity Fair (1994), pe modelul oracol de școală primară și un altul apărut un an mai târziu, când se pregătea debarcarea lui Clinton la Casa Albă. Nu peste foarte mulți ani, se sinucidea. Treaba se împuțea – nu cu lumea, ci mai ales cu el.

[interviu thompson]

* * *

tlön

[interviul] acest interviu ne ofera o recomandare esentiala. ne arata, de asemenea, ca nu e totul pierdut daca nu o urmam.

* * *

fiction addiction

Nu prea ma omor dupa interviuri pentru ca de multe ori cei care pun intrebarile ma scot din minti ducand discutia in directii irelevante. Exista evident si exceptii, intervievatori care stiu cu cine au de-a face si ce vor sa scoata de la subiect sau subiecti care intorc intrebarile proaste si vorbesc despre ce vor ei calcandu-si respectuos in picioare intervievatorul. Un interviu pe care il recitesc din cand in cand e unul cu William Faulkner pentru ca e incredibil de bogat in ciuda intrebarilor cliseistice. Pe langa filosofia lui de golan zen, ca nu stiu cum altfel sa o rezum, care ma da gata de fiecare data, interviul are raspunsuri la multe intrebari pe care mi le puneam citindu-l: [interviul] Si pentru ca Faulkner mi se pare mult mai golan in realitate decat mi l-am imaginat citindu-i romanele, William S. Burroughs care e cel mai mare golan in scris ma surprinde de fiecare data in interviuri prin calm, coerenta si costumul respectabil: [interviul]

* * *

bătrânul safo

Nouă ne place atunci când sud-americanii încearcă să definească literatura, i.e., încearcă să traseze o linie între realism și fantastic. Și după aia încep să vorbească așa serios despre cărțile lor, despre ce-nseamnă să fii scriitor, cu un aer de sfârșeală. Cu alte cuvinte, ne-am gândit la acest interviu cu Roberto Bolano, pentru că are straniul obicei de a retracta tot ce spune.
[interviu bolano]

* * *

chestii livrești

pentru că este posibil ca Marcel Proust să rămână în memoria oamenilor mai mult după acest chestionar-oracol decât pentru ciclul romanesc În căutarea timpului pierdut, aleg acest “interviu” pentru tema propusă. deci, chestionarul pe care Proust l-a completat la 20 de ani. [chestionarul/interviul lui proust]

* * *

voroncas

interviul ăsta cu woody allen e ca un film perfect de woody allen, e tot miezul lui woody allen acolo, e material dens, e absurdul lui de anii ’60-’70 pe care nu l-a mai regăsit deloc de atâta timp încoace și ne face o mare bucurie să-l revizităm acu în aceste vremuri triste, post-midnight pariziene. (e-n 4 părți, serviți cât aveți poftă și nici nu vă sfiiți!)