Episodul 2: Lecturi interzise

Mie parintii nu mi-au interzis nicio carte, dar am aflat de la altii cam ce ar fi interzis si am citit cu foarte mare atentie… La o varsta frageda, o prietena mi-a aratat pe raftul cel mai de sus al bibliotecii parintilor ei, o carte care ii era interzisa: Decameronul de Boccaccio. Am observat ca respectiva carte statea la indemana in biblioteca familiei mele si din momentul ala m-a atras ca un magnet de fiecare data cand nu era nimeni de fata. Am citit-o din scoarta in scoarta pentru a gasi pasajele interzise, dar nu era nici pe departe atat de revoltatoare cum imi inchipuiam eu. Tot ce imi mai amintesc acum e ceva foarte, foarte vag despre niste calugarite cam vesele.

Mai tarziu a fost isteria cu Twin Peaks-ul lui David Lynch, din care ma intreb ce intelegeam la varsta respectiva. Cert e ca serialul asta era singurul lucru care ma putea aduce acasa de la joaca, in serile de vara. Povestea, muzica stranie si personajele sonate ma fascinau pur si simplu. Evident ca atunci cand s-a tradus Jurnalul Laurei Palmer ma ardea sa-l citesc, dar genul asta de carte nu era de gasit in biblioteca alor mei.

Singura data cand am citit impreuna cu cineva, mai precis cu apropape jumatate de clasa, a fost cand o colega a adus la scoala un exemplar din sus numitul jurnal, pe care nu se putea hotara cui sa-l imprumute intai. Asa am ajuns sa citim cu voce tare  in fiecare pauza, cu schimbul.  Cu ocazia acestei lecturi am trait una dintre cele mai uncool ipostaze din viata mea. Cu o candoare specifica varstei, am intrerupt cititorul pentru a intreba ce inseamna cuvantul “lesbiana”, moment in care colegii adunati ciorchine s-au intors spre mine cu o privire superioara si mi-au explicat afectati despre ce-i vorba. Am incercat si o a doua lectura colectiva cand a aparut jurnalul agentului Cooper, dar povestea asta nu a reusit sa tina niste pustani galagiosi in liniste toata pauza.

Ma gandesc ca ar fi fost bine ca parintii mei sa-mi fi interzis si ei ceva, de exemplu: Divina comedie, Metamorfoza, In cautarea timpului pierdut sau oricare dintre cartile pe care as fi vrut sa le citesc, dar n-am apucat. Asa sigur apucam.

Ce-am iubit si ce-am pierdut

Suna cam patetic titul asta, dar e inspirat de titlul romanului What I Loved de Siri Hustvedt, care e intr-adevar pe alocuri patetic, dar in sensul bun. Primul titlu care mi-a venit in minte pentru acest post e “nevasta lui Auster”, dar mi-am dat seama ca ar fi nedrept, desi recunosc ca aceasta legatura de familie, dar si recomandarea insistenta venita din partea cuiva de incredere, m-a convins sa deschid cartea cu o coperta care putea foarte bine sa acopere un roman de Sandra Brown. Ideea e ca am pornit la drum cu multe prejudecati legate de carte si autoare, dar pagina cu pagina am uitat de toata reticenta si pur si simplu m-am “afundat” in poveste. Chiar am incetat sa mai ranjesc ironic la afirmatia unui critic care zicea ca poate vom ajunge sa ne amintim de Paul Auster drept sotul lui Siri Hustvedt si nu vice versa.

Leo, un profesor de istoria artei, cumpara tabloul unui artist necunoscut, Bill Wechsler, si pe langa prietenia care se leaga intre cei doi si familiile lor, articolele scrise de Leo despre lucrarile lui Bill, il fac celebru pe acesta din urma. Desi nu prea inghit usor romanele despre lumea academica a la David Lodge, am mers mai departe cu lectura pentru ca simteam o umbra “austeriana” planand peste aceasta prietenie idilica intre intelectuali si nu m-am inselat.  Prietenia devine si mai idilica atunci cand Leo si Bill au doi fii cam in acelasi timp si se mai si muta in aceeasi cladire. Povestea se intinde peste zeci de ani si treptat viata lor idilica e marcata de pierderi ireparabile, iar lucrurile iau intorsatura tragica asteptata. Spre final, cartea te prinde aproape ca un roman politist, ma rog, unul la fel de “politist” ca un roman de Paul Auster.

M-au impresionat in special pasajele in care sunt descrise in detaliu lucrarile lui Bill si in general ideile despre arta strecurate in carte. M-am regasit in sentimentul de gol si uneori greata lasat de arta moderna contemporana super experimentala, de genul asta. Si mi-am amintit de doua zile in care am vizitat consecutiv un muzeu de arta sa zicem clasica si apoi unul de arta contemporana si de reactiile complet opuse pe care mi le-au starnit. Arta clasica, mai ales Vermeer si Rembrandt, iti transmit o emotie, o stare de mirare placuta pe care mi-e greu sa o exprim, pe cand arta contemporana nu m-a lasat tocmai rece, dar mi-a dat o stare de neliniste neplacuta, de parca m-as fi uitat la o pagina goala despre care cineva mi-a zis ca e o capodopera. Nu ma pricep deloc la arta, dar m-a exalta intr-o vreme teoria din spatele pop art-ului si mai ales din spatele expresionismului abstract. Insa, fata in fata cu capodoperele curentelor respective m-am trezit uitandu-ma ca bou’ la poarta noua, ca sa nu mai zic de nimicul simtit in fata unei lucrari de Jackson Pollock, pe care credeam ca il admir.

Prin intermediul personajului Violet, a doua sotie a lui Bill, Hustvedt a introdus tot felul de informatii si cazuri ciudate de boli mai mult sau mai putin inchipuite, precum isteria si anorexia: povestea adevarata dintr-un spital francez in care toate femeile diagnosticate cu isterie au inceput intr-o buna zi sa latre. Personajul chiar lanseaza o teorie interesanta cum ca bolile astea sunt un simptom al timpurilor, ca apar ca un virus, plutesc in aer intr-o anumita perioada istorica si unii indivizi sunt contaminati intr-un mod misterios.

M-a intrigat faptul ca autoarea alege sa isi spuna povestea din perspectiva unui personaj masculin; am urmarit cu atentie constructia acestuia, dar mai ales m-am intrebat de ce face asta. Raspunsul vine chiar de la ea intr-un interviu in care spune ca i se pare ca vocile masculine sunt in mod traditional luate mai in serios si ca si-a dorit acest gen de autoritate masculina, dar si ca i-a facut placere sa intre in pielea sexului opus. M-am gandit atunci la Madame Bovary si Anna Karenina in care autori barbati au intrat oarecum in pielea unor personaje feminine, diferenta majora fiind insa ca Flaubert si Tolstoi au folosit vocile unor autori omniscienti (daca imi aduc bine aminte), care ofera o anumita distantare de personaj, pe cand Hustvedt foloseste naratiunea la persoana intai, unde tendinta cititorului e sa identifice vocea naratorului cu cea a autorului. Oricum, a reusit sa creeze un narator de sex masculin credibil, cu mici momente in care am simtit niste judecati feminine. Si in roman se discuta autoreprezentarea intr-o persoana de sex opus, atunci cand Leo descopera prima pictura a lui Bill, care se numeste “Autoportret”, dar in care apare Violet si o umbra ambigua care poate fi atat a pictorului, cat si a privitorului.

 O parere mai coerenta si poate mai putin subiectiva despre carte aici (pe autoarea postului o deranjaza influenta lui Paul Auster, dar pe mine nu)

Un interviu (despre alta carte) in care Hustvedt vorbeste si despre influenta lui Paul Auster aici

Episodul 1: What would Holden Caulfield do?

Cititul poate fi o chestie foarte personala si ma gandeam demult sa scriu despre cartile care mi-au schimba viata intr-un mod oricat de marunt, cele care mi-au dat peste cap perceptiile, cele care m-au rascolit, educat sau mobilizat, dar si cele care m-au scarbit, scos din minti sau plictisit ingrozitor, cele pe care am inceput sa le citesc si n-am reusit, carti citite pe furis si carti citite fortat, cele cu care m-am luptat si cele pe care le-am devorat, cele care m-au adormit si cele care m-au tinut pana in zori, in fine, toate cartile memorabile intr-un mod pozitiv sau negativ, toate cele care mi-au intrat sub piele intr-un fel sau altul.

Cineva apropiat imi zicea cum, in lipsa parintilor si a religiei, cartile i-au facut educatia, in ele si-a gasit un fel de cod moral. Discutia despre religie pe blogul teroristei mi-a adus aminte, nu atat de experientele mele religioase care nu prea exista, ci de cartile pe care le-am citit asa cum altii citesc biblia si care m-au influentat foarte mult intr-o anumita perioada.

In adolescenta de exemplu citeam si reciteam intruna De veghe in lanul de secara si, fara sa imi dau seama atunci, cred ca asa cum unii se intreaba “what would Jesus do?”, eu pe la 13-14 ani ma intrebam “what would Holden do?”. Daca Holden Caulfield e un model oarecum discutabil, inainte de el probabil ca mi-au intrat in subconstient multe chestii moralizatoare in sensul clasic din numeroasele romane victoriene citite in copilarie (Dickens & co). De-asta, dupa ce toata copilaria l-am iubit pe Dickens si ai sai orfani lacrimogeni, in adolescenta “rebela” am savurat felul in care Salinger arunca la gunoi “all that David Cooperfield kind of crap” in primele pagini din De veghe. Stiu personal o mama care i-a interzis copilului sau adolescent sa citeasca Salinger, pe motiv ca e “influenta negativa”. Pentru mine cartea asta era la fel de linistitoare ca susurul izvorului, toata depresia lui Holden imi exorciza mie depresiile adolescentine, asa ca n-am inteles niciodata genul asta de reactie care ignora ideea de catharsis.

Tot din categoria carti moralizatoare, imi aduc aminte ce mult m-a impresionat Sa ucizi o pasare cantatoare pe la 12 ani si cum lectura asta a facut mai mult decat orice sfat parintesc legat de discriminare sau de cum nu trebuie judecati oamenii dupa aparente. Apoi au mai fost existentialistii francezi (Camus si Sartre) pe care daca ii luai in serios, si in liceu multa lume avea tendinta sa faca asta, iti tineau loc de religie. Si sa nu-l uit pe Dostoievski cu intrebarile lui etice (care m-au framantat si pe mine la a doua varsta a intrebarilor) si singurul autor care m-a facut sa imi doresc sa cred si m-a convins de nevoia moralitatii, fara sa ma converteasca insa la religie.

Stiu ca literatura moralizatoare nu mai e demult cool si cautatul moralei in arta nici atat, dar mie mi s-a intamplat de multe ori sa caut raspunsuri in carti si, din fericire, mi s-a intamplat sa gasesc mereu cartea potrivita la momentul potrivit si sa am senzatia foarte placuta ca citesc o carte care pare sa fi fost scrisa exact pentru mine. E drept ca daca as reciti cartile care mi-au dat senzatia asta mai demult, acum poate as rade, dar asta nu conteaza, conteaza ce au insemnat ele atunci.

Si apropo de reactii personale la citit, imi place asta

Libanezii mai fac si altceva decat humus

Nu stiam mai nimic despre Liban cand am pus mana pe The Hakawati de Rabih Alameddine, un autor la fel de necunoscut mie precum tara de unde provine. In general mi se pare ca stiu (se stiu) prea putine lucruri despre lumea araba, dincolo de stirile cu atentate si pretul petrolului si cartea asta chiar mi-a satisfacut curiozitatea. N-am aflat mare lucru despre istoria zonei, pentru ca romanul nu are nimic dintr-un documentar gen Discovery, dar are niste personaje cu care iti vine sa te iei de mana si povesti de toate felurile, trecute si prezente, realiste si fantastice, de dragoste si de razboi, erotice si de familie, de vitejie si de lasitate, atat de multe si diverse incat fiecare pagina are greutate si se citeste/savureaza in portii mici, dar satisfacatoare, ca baclavalele si care spun mai mult decat orice carte de istorie.

Naratorul aduce mult cu autorul care a parasit Libanul in timpul razboiului cu Israelul pentru a studia in America. Intors in Beirut pentru ca tatal sau e pe moarte, Osama isi regaseste familia si isi aminteste copilaria marcata de bunicul sau care era un mare povestitor (hakawati), mama sa, o femeie ultra cocheta, cu o personalitate puternica, care conduce cu mare nonsalanta si viteza un Jaguar si unchiul Jihad, al carui nume (probabil ales intentionat) te trimite cu gandul la extremismul islamic, dar care e un personaj colorat, iubitor de filme italiene, mare povestitor si foarte gay, aflam subtil spre finalul cartii.

Un “hakawati” e un povestitor de profesie in lumea araba, de alta data (presupun). Pe vremea cand nu existau telenovele si foiletoane, acesti hakawati mergeau in “turneu” prin diferite orase unde erau contracti de catre anumite locante sa spuna povesti. Ei nu inventau povesti noi, ci reinventau unele vechi din Coran sau 1001 de nopti si isi dovedeau talentul prin capacitatea de a adauga detalii, de a crea o atmosfera, iar cei mai buni dintre ei spuneau o poveste timp de luni intregi uneori, in serial, facandu-si audienta sa traiasca relatarea lor, sa suspine si sa se intoarca vrajiti in fiecare seara. Episoadele recente din familia lui Osama sunt amestecate cu povestiri fabuloase spuse de bunicul sau si unchiul Jihad: povesti sangeroase despre talhari berberi, o sclava care coboara in infern si se indragosteste de un demon, o printesa italiana care se converteste la islam, mameluci, vrajitoare si tot felul de spirite.

Cel mai mult mi-a placut povestea vietii bunicului, povestita si asezonata cu elemente inventate chiar de el, care incepe in Imperiul Otoman, unde viitorul hakawati se naste dintr-un tata misionar englez si o servitoare armeanca, ajunge ucenic al unui dresor de porumbei care organiza razboaie aeriene intre zburatoare si isi descopera menirea intr-o seara cand se opreste intr-o cafenea pentru a asculta un hakawati. In timpul persecutiei armenilor de catre turci, fuge in Liban, devine hakawati “profesionist” si isi intemeiaza o familie.

Si episoadele din viata familiei extinse a lui Osama, scrise intr-un stil realist, sunt la fel de memorabile: o familie e convinsa ca unchiul Jihad e reincarnarea unui fiu pierdut, bunicul devine scandalagiu la batranete si intervine violent in timpul prestatiilor unor hakawati impostori, sora lui Osama e parasita in noaptea nuntii si povestile despre cum bunicul si tatal lui Osama si-au cucerit sotiile care veneau din clase sociale superioare, moartea unchiului Jihad pe toaleta intr-un hotel din Las Vegas si multe altele.

Stilul lui Alameddine aduce cu Rushdie, dar mie imi e mai drag libanezul pentru ca dozeaza foarte eficient realismul si fabulosul, spre deosebire de unele carti ale lui Rushdie, la ale caror citire mi s-a aplecat uneori de la atata fabulos. De mult nu am mai pus mana pe o carte atat de bogata, incarcata precum imprimeurile unui covor persan si care sa emane atata umanitate, tristete si umor, dar mai ales care sa fie povestita cu atata placere, pentru ca mie mi-a parut in primul rand o carte despre arta de  a povesti si importanta povestilor, vorba unchiului Jihad:

… what happens is of little significance compared to the stories we tell ourselves about what happens. Events matter little, only stories of those events affect us.