Femeia, o specie pe cale de disparitie

Uneori imi place sa cumpar cate o carte despre care nu stiu nimic, pe care sa o citesc fara idei preconcepute sau asteptari bine definite. Asa s-a intamplat cu Primul secol dupa Beatrice de Amin Maalouf, un autor de limba franceza, dar de origine libaneza. 

Povestea e o distopie si un mic exercitiu de imaginatie despre cum ar arata lumea daca s-ar naste tot mai putine femei si tot mai multi barbati, cum ar fi o lume in care femeia e specie pe cale de disparitie. E drept ca Maalouf nu se duce prea departe cu imaginatia, romanul nu e unul SF, chiar din contra, e povestea unui entomolog si a familiei sale si modul in care acest fenomen le afecteaza viata. Entomologul si sotia lui jurnalista sunt printre primii care observa schimbarea.  Vizibila intai in tarile din lumea a treia unde traditiile sunt mult mai puternice, problema ia amploare si afecteaza si tarile “civilizate”. 

Desi acest dezechilibru al nasterilor e in centrul romanului, un plan la fel de important este cel familial. Entomologul asta mi s-a parut un personaj masculin atipic si cam neverosimil: un barbat familist care isi doreste neparat o fiica, un tata extraordinar de matern, plus un sot super intelegator care isi sustine sotia in cariera. 

Desi atatea popoare considera nasterea unei fete o nenorocire, o lume fara femei e una apocaliptica in care hoarde de barbati frustrati devin tot mai violente si putinele femei ramase nu mai sunt in siguranta nici unde. Am citit pe undeva ca acest roman ar fi un fel de oda inchinata feminitatii, dar, pe langa asta, e un roman despre relatia dintre asa zisa lume civilizata si lumea a treia, despre cum un cataclism din lumea a treia va afecta si restul lumii. Zicea un personaj, ca un cetatean al lumii a treia care se stabileste in vest e numit imigrant, dar un vestic care se stabileste intr-o tara subdezvoltata e expatriat. Limbajul spune multe despre perceptia celor 2 lumi.

Sa cartonam sau sa nu cartonam?

Am si eu o idee preconceputa: o carte trebuie sa apara in editie cartonata dupa ce a dovedit ca are valoare. Nu inteleg de ce editura Polirom a inceput sa publice lucrari de debut direct in editii hard cover. Nu zic, unele poate merita din prima, dar nu si cea pe care am citit-o de curand. 

Ce ma doare mai precis e Urbancolia lui Dan Sociu, o fituica autobiografica pe care o citesti in cateva ore, care m-ar fi amuzat daca o primeam pe email sau o citeam pe un blog. Dar am cumparat-o cartonata si infoliata si ma asteptam sa fie o revelatie, o capodopera a literaturii romane contemporane. Cand colo am dat peste o autofictiunea teribilisto autoironica, care m-a lasat rece. Unde mai pui ca e scrisa cu un font atat de mare incat puteai sa pui cartea pe jos si sa o citesti stand in picioare. Cred ca nu incap mai mult de 2 fraze complexe pe o pagina. De fapt m-a scos din sarite ca am luat-o cu mine l-a drum lung si am terminat-o mult mai repede decat am anticipat si nu aveam nicio varianta de back-up. 

Am inceput aceasta lectura cu mare entuziasm si mari asteptari. In primul rand titlul, “Urbancolia”, m-a facut sa ma astept la un roman poetic, dar n-am gasit urma de poezie in romanul asta desi e scrisa de un poet. Ma asteptam sa fie o poveste citadina, contemporana si am dat peste amintirile fictionalizate ale autorului, multe dintre ele din comunism, dar care mi s-au parut banale. Ma asteptam la o poveste inchegata, o fictiune ancorata in prezentul local si am dat peste un email dezlanat scris cu “laptopul pe coaie” si adresat lui Pascal Bruckner fara niciun motiv aparent, decat, probabil, ca o gaselnita publicitara.

Daca ma straduiesc sa-i dau un sens as putea spune ca e un bildungsroman facut la misto, in care un tip poet se muta de la mama, la iubita lui directoare de imagine si trece de la viata de poet necunoscut de la Botosani, la viata publica din Bucuresti. Daca m-as stradui si mai mult as zice  ca e o poveste de dragoste contemporana, dar e mult prea superficiala ca sa impresioneze. 

E drept ca se citeste foarte usor cartea si zicea cineva ca e scrisa intr-un limbaj obisnuit, iar asta  ar fi un merit. Eu cred ca au apus demult zilele in care erai avangardist daca scriai in limbajul strazii si mai bagai cate o injuratura, neaparat niste labe si niste scene de sex daca se poate neconventional si un pic de scabros care nu strica niciodata la vanzari, ca doar principiile astea stau si la baza ziarului de mare angajament, Libertatea. De fapt problema mea nu e cu autorul a carui scriitura e fireasca si contemporana, ci cu cronicarii care inca se mai extaziaza cand dau de cate o pula, de parca limbajul singur ar face o poveste. Uneori poate o salveaza, dar in cazul de fata nu prea cred.

E drept ca scriitura si aerul de tip care a devenit poet la intamplare au ceva din Bukowski, un Bukowski de Botosani. Stiu ca se poarta je m’en ficheismul, dar m-a cam deranjat personajul principal care e angrenat, fara sa aiba un rol important, intr-o afacere cu trafic de copii si organe si nu are nicio reactie. E prea prins de “iubirea” lui adolescentina pentru Diriga, un personaj cam neverosimil, ca sa-si mai bata capul cu chestii de-astea. 

De fapt ce ma enerveaza e ca simt un inceput de ceva bun in romanul asta, dar asa cum e acum imi pare doar o schita, un joc de-a autofictiunea, neterminat si nefiltrat. Si pacat de titlu…