Fresca sociala n-a murit

Underworld de Don DeLillo e cea mai mare carte (si la propriu si la figurat) citita de ceva vreme. Nu am indoieli ca e cea mai buna carte de pana acum a lui DeLillo, dar si una dintre marile carti ale  ultimei jumatati a secolului 20. E o cronica a razboiului rece, dar acea parte care nu apare in cartile de istorie, e istoria ascunsa a omenilor obisnuiti si nu a eroilor, a deseurilor lasate in urma de “progres” si nu a asa ziselor mari inventii. Prin roman, trec in mare oameni obisnuiti, dar si personaje celebre precum Edgar J. Hoover sau Frank Sinatra, si toate contribuie la recrearea epocii aproape suprarealiste a razboiului rece, a absurdei curse a inarmarii, a paranoiei si a momentului in care artificialul devine natural in viata de zi cu zi, al apogeului plasticului.

Totul incepe cu un meci de baseball istoric din anii 50, care a avut loc in aceeasi zi cu prima detonare a unei bombe atomice de catre sovietici, marcand inceputul clar al razboiului rece. M-a speriat putin acest capitol prin amplituninea perspectivei si schimbarile bruste de punct de vedere, dar mai ales deoarece nu inteleg deloc acest sport tipic american. DeLillo trece de la imagini de ansamblu asupra unui stadion urias, la perspectiva marunta a unui pusti negru care intra ilegal la meci si prinde mingea aterizata in tribune, la punctul de vedere al lui Sinatra, sau al lui Hoover.

In urmatoarele capitole, doar cate un personaj are cuvantul si povestile se dezvolta foarte frumos. E totusi oarecum frustrant ca, de fiecare data cand te obisnuiesti cu lumea unui personaj, esti brusc aruncat in lumea altuia, fara sa stii cand si daca te vei mai intoarce la cel pe care incepusesi sa-l indragesti. Nu se poate spune ca exista un personaj principal, dar unul dintre ele are totusi o pondere mai mare: elementele cheie din viata lui Nick, un “exemplar” din generatia care isi traieste cea mai importanta parte din viata in aceasta epoca, sunt relatate in mod aparent aleatoriu, de la pustiul care asculta meciul secolului la radio, la bunicul expert in debarasarea deseurilor din final.

DeLillo stie cum sa tina in frau aceasta constructie narativa mamut si chiar cum sa tina cititorul in priza, mentionand o crima savarsita de Nick si o aventura cu o femeie mult mai in varsta la inceput si lasand cititorul sa adune bucatelele de puzzle treptat, pentru a avea o imagine intreaga abia la final. Toate povestile, initial aparent dezlanate, sunt legate prin elemente care devin treptat vizibile. Mingea de baseball din primul capitol se rostogoleste prin tot romanul, ca un fir rosu, trecand din mana in mana, de la pustiul de culoare, la tatal acestuia, la un pilot de bombardier atomic, pentru a ajunge in final in mainile lui Nick.

Toate dezastrele din a doua jumatate a secolului 20 “trec prin cadru”: SIDA, lumea dependentilor de heroina din marile orase, victimele malformatiilor cauzate de radiatile atomice din zonele de experiment sovietice si problema gunoiului. Ce poate fi mai underground de cat gunoiul care de altfel e o realitate cruda a societatii de consum create in paralel si in directa legatura cu razboiul rece (o barca cu o incarcatura misterioasa (plina cu cacat) se plimba prin lume, un fost profesor de istorie rus, proaspat patron in noul capitalism sovietic, are o firma de distus deseuri radioactive prin explozii atomice, criza gunoiului in New York, dar si trendul reciclatului care incepe in anii 90).

DeLillo umanizeaza si da forta privirilor de ansamblu prin perspectiva intima a personajelor sale, care sunt implicate direct in masinariile mari ale istoriei, dar au si problemele lor omenesti: se maturizeaza, isi inseala partenerii, comit crime, se drogheza, creeaza opere de arta, joaca sah in parc, sar coarda pe maidan sau pleaca dupa un pachet de tigari si nu se mai intorc niciodata acasa. E remarcabila paleta larga de personaje pe care DeLillo o manuieste fara gres, de la un pusti gay maestru grafitti, la o calugarita catolica severa, o aparitie stabila si anacronica intr-un oras cameleonic, un criminal in serie care respecta femeile, asistentul fidel al lui Edgar J. Hoover, o artista avangardista fosta gospodina care o rupe cu trecutul si familia, sau Esmeralda, fetita homeless care le scapa tuturor printre degete, si care capata o aura de sfanta intr-un oras apocaliptic.

E multa nostalgie in acest roman, nostalgie dupa inocenta anilor 50, a jocurilor pe maidanele cartierului si a batranilor imigranti care stau la taclale in parc intr-o engleza stricata, band vin acru. E si multa poezie a marelui oras, cu artistii sai anonimi care muncesc fara vreo rasplata pentru a acoperi tramvaie in opere de arta grafitti care apoi vor fi sterse de autoritati si zidul pe care e desenat un inger de fiecare data cand moare un copil nevinovat in cartierul populat de dependenti de droguri, dar si petrecerile simandicoase de pe acoperisurile marilor cladiri, cu artisti si vizionari de filme rare si expozitii.

E viata unei intregi epoci, cu inceput si final, dar si vietile unor omeni, parcursul maturizarii lor. Nu stiu cum sa-i spun acestui tip de roman, decat fresca sociala, dar termenul e totusi nedrept. Mi se parea un gen mort in secolul 19, dar DeLillo reuseste sa il readuca la viata dandu-i ceva nou si combinand perspectiva intima a personajelor, la care el se pricepe atat de bine, cu priviri de ansamblu asupra unor momente istorice, sau mai degraba, cumuland aceste perspective intime pentru a crea una de ansamblu, dar plina de viata si de o tristete inteleapta, tipica lui DeLillo, pe care mi-e tare greu sa o definesc.

Puterea romanului sta atat in amplitudinea sa, dar mai ales in detaliile zbaterii inutile, dar impresionante, a individului in fata mortii iminente, intr-un mod asemanator cu pictura “Triumful mortii” a lui Bruegel cel Batran, mentionata in primele pagini.

Advertisements

8 Comments

  1. vad ca tot scrii despre cartile care-or sa apara la editura Leda, ai vreun aranjament cu ei? cartea e fantastica si as pune-o, ca importanta, alaturi de Ulise a lui joyce si de Rayuela a lui Cortazar; ca receptare la noi, sunt insa sceptic.

    Reply

  2. @daniel: Nu am nicio legatura cu editura, de fapt cred ca nu am cumparat nicio carte de la ei pana acum. Stiam doar ca o sa publice Netherland pentru ca am dat de un comunicat de presa de-al lor, cautand articole despre roman.

    Oricum mi se pare ca era si cazul sa se traduca mai mult DeLillo la noi, in special Underworld, si daca Leda face asta, tot respectul. Sa speram ca si traducerea e buna.

    Si da, e o carte mare, dar parca n-as compara-o cu cele doua mentionate de tine, mai ales cu Sotron-ul (care pe mine m-a scos din minti), decat poate in ceea ce priveste aplitudinea. Proza lui DeLillo nu e nici pe departe atat de experimentala precum a lui Cortazar si deloc criptica. La Ulise nu ma bag, ca e inca pe lista de citit pana mor 😀

    Reply

  3. legat de “aranjamentul” cu Leda, glumeam, nu te supara, ma amuzase coincidenta; si, intr-adevar, e bine ca se traduce, desi sunt rezervat in privinta receptarii. consider, totusi, ca anterioarele traduceri (una la rao si alta la leda) au fost bune, deci nu-mi fac griji.
    comparatia mea viza “amplitudinea”, sunt foarte diferite cartile, insa fiecare in felul ei monumentala, si de o complexitate comparabila.
    legat de nostalgia anilor ’50: e un fenomen, cel putin in literatura, si ne transmite si noua sentimentul, desi n-am trait anii respectivi; o perioada, intr-adevar, unica in secolul trecut; cred ca-i mai degraba nostalgia pentru speranta si avantul de dupa cosmar, decat pentru inocenta (asta doar daca nu numesti primele doua inocenta).

    Reply

    1. De ce te ingrijoreaza receptia? Din cate am vazut pe bloguri, White Noise a fost foarte bine receptionat. La Underworld mi-e teama ca marimea fizica a cartii o sa-i descurajeze pe multi, e foarte greu sa gasesti timpul si disponibilitatea pentru a mai citi o carte de asemenea proportii, dar odata ce treci de acest hop, lectura e o placere. Ar trebui poate facut un efort de marketing sau de popularizare, pentru ca nu stiu cat de cunoscut e DeLillo publicului larg si nu are nici vreun premiu Nobel sau Pulitzer care sa il recomande.

      De acord cu monumentalitatea, acum inteleg comparatia. Mi se pare tare greu sa definesti categoria asta a marilor carti care fac istorie fara sa sune cliseistic si putin nedrept pentru ca iti da senzatia de carte a carei lectura te va chinui si de multe ori nu e asa.

      Da, nu stiu daca inocenta e cel mai bun cuvant, cautam ceva care sa rezume mai multe lucruri, inclusiv cele mentionate de tine. Lucrurile pareau mai simple si exista multa incredere in anii 50, incredere in tehnologie si progres, in democratie si comunism de-o potriva, iar razboiul rece le-a demascat pe toate.

      Reply

      1. ma ingrijoreaza receptarea fiindca una proasta duce la moartea cartii si uneori a autorului pe piata. si uite asa, disponibilul de receptivitate se consuma pe tot felul de carti “usoare”, fara nici o relevanta pentru literatura. vezi si tu ce rare sunt posturile pe bloguri despre carti asemenea lui underworld! am uitat sa te felicit pentru articol si sa-ti urez la cat mai multe. si pentru ca am tras cu ochiul, mi se pare inspirata optiunea celor de la noua literatura sa scrie despre blogul tau. nu e o revista cu un tiraj daramator, dar e una de tinuta, mie-mi place.

        cateodata nu trebuie sa ne ferim de clisee ca sa spunem lucrurilor pe nume. eu mi-am relativizat foarte mult gusturile si incerc sa am o disponibilitate cat mai nediscriminatorie in judecarea cartilor. DAR sunt carti cu adevarat mari, definitorii sau marcante pentru o literatura si restul de carti, care pot fi curiozitati, efemer apanaj al unor cercuri elitiste, sau bestsellere, pot primi premii etc., si pe care, evident, ajungi sa le citsti, si-atat.

  4. Nu pot decat sa sper ca DeLillo va “supravietui” pe piata romaneasca, dar nu-mi fac griji prea mari pentru el fiindca pare sa o duca destul de bine prin alte parti. Iar Underworld e prea mare ca sa nu supravietuiasca.

    Mie mi-a placut tocmai fiindca, fara sa imi dau seama, obosisem sa tot citesc naratiuni concentrate aproape obsesiv pe o lume marunta, egocentrica si personala, iar raza vizuala larga oferita de DeLillo mi s-a parut foarte proaspata si noua.

    Reply

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s