Cum m-am impacat cu Paul Auster

Uneori, chiar si cand dragostea e mare, plictiseala poate aparea intr-o relatie 😛 Asa s-a intamplat intre mine si cartile lui Paul Auster mai demult. De-atunci a trecut ceva vreme si mi s-a facut din nou dor de scriitura lui. Asa am ajuns sa citesc Man in the Dark, ultimul sau roman, in care am simtit o schimbare de perspectiva care m-a bucurat si care m-a facut sa ma indragostesc iar.

Cartea e subtirica si se citeste dintr-o suflare, dar e destul de condensata, tipic genului de metafictiune in care se incadreaza. Un critic literar, August Brill, ramas vaduv (iar), accidentat si cazut la pat intr-o casa bantuita de doua femei singure si insingurate, se simte si el singur si pentru a alunga gandurile dureroase isi spune povesti siesi.

Cei ce-l iubesc pe Auster fara sovaieli vor aprecia probabil mai mult povestea in poveste pe care Brill o inventeaza in noptile cu insomnie, decat povestea rama. E in stilul clasic austerian, absurd: o distopie despre un tip obisnuit care se trezeste intr-o lume paralela in care, dupa 11 septembrie, in America izbucneste un razboi civil intre New York si restul tarii. Personajul trebuie sa il omoare pe un autor care e vinovat pentru inventarea acestei lumi paralele si care e tocmai August Brill. Ajungand cu lectura pana aici, am inceput sa imi dau ochii peste cap si credeam ca e vorba doar de inca o metafictiune fumata, despre moarte autorului si alte blablauri postmoderniste care ma entuziasmau odata.

Dar, spre marea mea surprindere, lucrurile nu cad complet in absurd ca de obicei. Brill nu isi pierde mintile si nici capacitatea de a face diferenta intre fictiune si viata reala, ci isi omoara personajul (in loc sa fie el omorat de personaj) si incepe sa revina la viata.

Parerea mea e ca in romanul asta Auster ii face un elogiu realismului si (foarte indirect), femeilor si familiei. Deprimati tare, Brill si nepoata lui isi petrec zilele sedati, urmarind filme vechi realiste. Nepoata are o pasiune pentru detaliile din filme prin care, fara cuvinte, doar prin mici gesturi, sunt transmise lucruri mari. Gesturile acestea marunte despre care vorbeste nepoata sunt facute de personaje feminine care incearca sa traiasca mai departe in momente critice, tinandu-se de rutina zilnica. Asa si Brill si nepoata lui, unul deprimat de pierderea sotiei si cealalta de moarte violenta a iubitului in Irak, ajung in final sa regaseasca pofta de viata.

Dupa o noapte in care Brill ii povesteste nepoatei viata lui: cum si-a intalnit sotia, cum s-au despartit, cum s-au impacat si multe altele, cei doi hotarasc sa ia un mic dejun sanatos, asta dupa saptamani de depresie si lipsa de pofta de mancare. Si asa se termina romanul: cu un mic dejun sanatos.

M-a dat pe spate finalul asta, chiar nu ma asteptam de la Auster la ceva atat de simplu si realist. Toata scena seamana foarte mult cu scenele preferate ale nepoatei din filmele realiste si de-asta ziceam ca Auster descopera realismul la batranete. Si da, se simte ca imbatraneste, e poate chiar putin sentimental. Dar asta era fix ce imi lipsea mie din romanele lui mai vechi: suflul uman.

Alta parere aici

Advertisements

One Comment

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s