Episodul 3: Nevermore

Exista unele carti sau autori cu care m-am intalnit o data sau de cateva ori si, datorita unei “nepotriviri de caracter”, nu vreau sa mai aud de ei. Nu stiu cum se face, daca e o coincidenta sau nu, dar doi dintre cei care m-au suparat cel mai tare sunt autori francezi relativ recenti. Dintre productiile sus numitei natii prefer vinurile si mancarea, hai si filmele de cele mai multe ori, dar literatura contemporana nu prea. Dar sa nu-i arunc pe toti in aceeasti oala, ca musiu Flaubert, Celine, Vian si multi altii mi-au placut si imi mai plac. Si chiar daca nu sunt francezi, multi dintre autorii dragi mie si-au facut veacul si au scris la Paris.

Dar sa revin la cei doi insuportabili si anume, in ordine cronologica: Pascal Bruckner si Frederic Beigbeder.

Lui Bruckner poate ca ar trebui sa-i mai dau o sansa, pentru oricum am citit doar Luni de fiere si pentru ca omul spune niste chestii care sunt dure, dar adevarate. Reactia mea la Bruckner a fost asemanatoare cu cea pe care mi-a declansat-o Elfriede Jelinek, nu ma indoiesc de talentul celor doi sau de faptul ca lucrurile pe care le spun ei trebuie spuse, dar ma infioara ochiul lor rece si marele gol din spatele personajelor si povestilor lor. Mie mi-e destul golul vietii reale si in fictiune imi place plinul; autorii care sunt ca un fel de dumnezeu binevoitor si isi iubesc personajele intr-un mod mai mult sau mai putin evident. Poate ar trebui sa citesc eseurile lui Bruckner, desi am senzatia ca va fi o experienta de deja vu.

Beigbeder nici nu merita sa stea in aceeasi propozitie cu Bruckner de fapt, pentru ca e tipul de autor care sper sa dispara odata cu epoca pe care o reprezinta. Cartile lui reflecta inteligenta emotionala a unui pusti teribilist de 16 ani cel mult, iar scriitura aproape ca nu exista. Tipul nu face decat sa isi rescrie jurnalul in diferite genuri literare, mai un roman, mai o piesa si uneori se foloseste in mod stangaci de trucuri narative deja vechi, din repertoriul postmodernismului. Trebuie sa recunosc ca stie marketing, e ca un fel de Paulo Coelho pentru urbanii corporatisti si scoate tot felul de maxime si aforisme de tip slogan, pe care le tot aud citate. Cea mai uzitata e aberatia conform careia dragostea dureaza 3 ani, de parca un pusti de 16 ani ca el stie ce-i aia.

Advertisements

8 Comments

  1. Il am in plan pe Houellebecq, dar n-am trecut inca la fapte. Si el e tot frantuz si tot contemporan, o fi ceva in aer pe acolo?

    Eu in locul lor as bea un vin bun sec undeva la soare, as citi un autor nefrancez si necontemporan si as uita de toata greata existentiala.

    Reply

  2. Asta ziceam si eu intr-un mod mai voalat, Brukner e bun, dar nu e “genul meu”, iar Beigbeder e pur si simplu slab. Deci daca trebuie sa aleg, tot pe Bruckner l-as alege.

    De Vian am citit si eu ca toata lumea “Spuma zilelor” si mi-a placut tare mult. Apoi am incercat “Smulgatorul de inimi” care a fost ok, si am frunzarit poeziile cu mierlitu’. A trecut multa vreme de cand ma entuziasma Vian. Ma intreb cu ar rezista la o recitire.

    Reply

  3. Daa, Spuma Zilelor e una dintre cele mai frumoase (si triste) povesti de dragoste. Si mai are Vian niste povestiri senzationale, de ex. una cu un baietel care da foc casei si o poveste pt copii (de fapt, scrisa pt o iubita care se afla in spital) cu un fat-frumos talimb. Nu-mi mai amintesc insa cum se numesc…

    Nu stiu ce o fi la francezi acum in aer, ca (apropo de literatura fara adincime) nici cu don’soara Amelie Nothomb care bifeaza cite o carte pe an nu mi-e rusine!

    Reply

  4. @Vera: Poate ii trimiti un sms si lui Boris sa vedem ce mai face. Cu Amelie Nothomb n-am avut inca placerea. Si Philip Roth scrie cate o carte pe an si ii iese (de cele mai multe ori), asa ca nu stiu ce sa zic, unii sunt mai prolifici 😛

    Reply

  5. Mi-am tinut putin respiratia cand am trecut fugitiv peste numele lui Celine si am crezut ca a intrat in categoria “nevermore”. 😛

    De la Bruckner am citit doar Copilul divin si desi am avut impresia la inceput ca e putin cam tampitica si demna de un desen animat, pana la sfarsit mi-am schimbat parerea. Avea si un substrat mai filosofico-religios – cel putin asa l-am inteles eu. 🙂

    Pe Beigbeder nu l-am citit si nu ma grabesc.
    Eu l-as baga pe Ian McEwan la “nevermore” si poate si pe Julian Barnes, da’ la cum ma cunosc, cred ca voi mai incerca cel putin o carte de-a lor ca sa ma conving. 😀

    Reply

  6. @ Tomata: Eu zic sa-i mai dai o sansa lui Barnes, are o scriitura eleganta si un ranjet ironic englezesc putin demodat, dar care mie mi-a picat tare bine, si un nihilism cumva autoironic. Papagalul lui Flaubert e excelent, are si umor (absurd) si substrat. Am de mult in plan History of the World in 10 and 1/2 Chapters. De McEwan n-am citit decat un roman si, desi nu m-a dat pe spate, n-as zice in niciun caz nevermore. Dar poate am mai multa toleranta pentru scriitorii de limba engleza decat pentru francezi. Au fancezii astia un je ne sais quoi care imi pune capac 😛

    Reply

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s