Ce-am iubit si ce-am pierdut

Suna cam patetic titul asta, dar e inspirat de titlul romanului What I Loved de Siri Hustvedt, care e intr-adevar pe alocuri patetic, dar in sensul bun. Primul titlu care mi-a venit in minte pentru acest post e “nevasta lui Auster”, dar mi-am dat seama ca ar fi nedrept, desi recunosc ca aceasta legatura de familie, dar si recomandarea insistenta venita din partea cuiva de incredere, m-a convins sa deschid cartea cu o coperta care putea foarte bine sa acopere un roman de Sandra Brown. Ideea e ca am pornit la drum cu multe prejudecati legate de carte si autoare, dar pagina cu pagina am uitat de toata reticenta si pur si simplu m-am “afundat” in poveste. Chiar am incetat sa mai ranjesc ironic la afirmatia unui critic care zicea ca poate vom ajunge sa ne amintim de Paul Auster drept sotul lui Siri Hustvedt si nu vice versa.

Leo, un profesor de istoria artei, cumpara tabloul unui artist necunoscut, Bill Wechsler, si pe langa prietenia care se leaga intre cei doi si familiile lor, articolele scrise de Leo despre lucrarile lui Bill, il fac celebru pe acesta din urma. Desi nu prea inghit usor romanele despre lumea academica a la David Lodge, am mers mai departe cu lectura pentru ca simteam o umbra “austeriana” planand peste aceasta prietenie idilica intre intelectuali si nu m-am inselat.  Prietenia devine si mai idilica atunci cand Leo si Bill au doi fii cam in acelasi timp si se mai si muta in aceeasi cladire. Povestea se intinde peste zeci de ani si treptat viata lor idilica e marcata de pierderi ireparabile, iar lucrurile iau intorsatura tragica asteptata. Spre final, cartea te prinde aproape ca un roman politist, ma rog, unul la fel de “politist” ca un roman de Paul Auster.

M-au impresionat in special pasajele in care sunt descrise in detaliu lucrarile lui Bill si in general ideile despre arta strecurate in carte. M-am regasit in sentimentul de gol si uneori greata lasat de arta moderna contemporana super experimentala, de genul asta. Si mi-am amintit de doua zile in care am vizitat consecutiv un muzeu de arta sa zicem clasica si apoi unul de arta contemporana si de reactiile complet opuse pe care mi le-au starnit. Arta clasica, mai ales Vermeer si Rembrandt, iti transmit o emotie, o stare de mirare placuta pe care mi-e greu sa o exprim, pe cand arta contemporana nu m-a lasat tocmai rece, dar mi-a dat o stare de neliniste neplacuta, de parca m-as fi uitat la o pagina goala despre care cineva mi-a zis ca e o capodopera. Nu ma pricep deloc la arta, dar m-a exalta intr-o vreme teoria din spatele pop art-ului si mai ales din spatele expresionismului abstract. Insa, fata in fata cu capodoperele curentelor respective m-am trezit uitandu-ma ca bou’ la poarta noua, ca sa nu mai zic de nimicul simtit in fata unei lucrari de Jackson Pollock, pe care credeam ca il admir.

Prin intermediul personajului Violet, a doua sotie a lui Bill, Hustvedt a introdus tot felul de informatii si cazuri ciudate de boli mai mult sau mai putin inchipuite, precum isteria si anorexia: povestea adevarata dintr-un spital francez in care toate femeile diagnosticate cu isterie au inceput intr-o buna zi sa latre. Personajul chiar lanseaza o teorie interesanta cum ca bolile astea sunt un simptom al timpurilor, ca apar ca un virus, plutesc in aer intr-o anumita perioada istorica si unii indivizi sunt contaminati intr-un mod misterios.

M-a intrigat faptul ca autoarea alege sa isi spuna povestea din perspectiva unui personaj masculin; am urmarit cu atentie constructia acestuia, dar mai ales m-am intrebat de ce face asta. Raspunsul vine chiar de la ea intr-un interviu in care spune ca i se pare ca vocile masculine sunt in mod traditional luate mai in serios si ca si-a dorit acest gen de autoritate masculina, dar si ca i-a facut placere sa intre in pielea sexului opus. M-am gandit atunci la Madame Bovary si Anna Karenina in care autori barbati au intrat oarecum in pielea unor personaje feminine, diferenta majora fiind insa ca Flaubert si Tolstoi au folosit vocile unor autori omniscienti (daca imi aduc bine aminte), care ofera o anumita distantare de personaj, pe cand Hustvedt foloseste naratiunea la persoana intai, unde tendinta cititorului e sa identifice vocea naratorului cu cea a autorului. Oricum, a reusit sa creeze un narator de sex masculin credibil, cu mici momente in care am simtit niste judecati feminine. Si in roman se discuta autoreprezentarea intr-o persoana de sex opus, atunci cand Leo descopera prima pictura a lui Bill, care se numeste “Autoportret”, dar in care apare Violet si o umbra ambigua care poate fi atat a pictorului, cat si a privitorului.

 O parere mai coerenta si poate mai putin subiectiva despre carte aici (pe autoarea postului o deranjaza influenta lui Paul Auster, dar pe mine nu)

Un interviu (despre alta carte) in care Hustvedt vorbeste si despre influenta lui Paul Auster aici

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s