Libanezii mai fac si altceva decat humus

Nu stiam mai nimic despre Liban cand am pus mana pe The Hakawati de Rabih Alameddine, un autor la fel de necunoscut mie precum tara de unde provine. In general mi se pare ca stiu (se stiu) prea putine lucruri despre lumea araba, dincolo de stirile cu atentate si pretul petrolului si cartea asta chiar mi-a satisfacut curiozitatea. N-am aflat mare lucru despre istoria zonei, pentru ca romanul nu are nimic dintr-un documentar gen Discovery, dar are niste personaje cu care iti vine sa te iei de mana si povesti de toate felurile, trecute si prezente, realiste si fantastice, de dragoste si de razboi, erotice si de familie, de vitejie si de lasitate, atat de multe si diverse incat fiecare pagina are greutate si se citeste/savureaza in portii mici, dar satisfacatoare, ca baclavalele si care spun mai mult decat orice carte de istorie.

Naratorul aduce mult cu autorul care a parasit Libanul in timpul razboiului cu Israelul pentru a studia in America. Intors in Beirut pentru ca tatal sau e pe moarte, Osama isi regaseste familia si isi aminteste copilaria marcata de bunicul sau care era un mare povestitor (hakawati), mama sa, o femeie ultra cocheta, cu o personalitate puternica, care conduce cu mare nonsalanta si viteza un Jaguar si unchiul Jihad, al carui nume (probabil ales intentionat) te trimite cu gandul la extremismul islamic, dar care e un personaj colorat, iubitor de filme italiene, mare povestitor si foarte gay, aflam subtil spre finalul cartii.

Un “hakawati” e un povestitor de profesie in lumea araba, de alta data (presupun). Pe vremea cand nu existau telenovele si foiletoane, acesti hakawati mergeau in “turneu” prin diferite orase unde erau contracti de catre anumite locante sa spuna povesti. Ei nu inventau povesti noi, ci reinventau unele vechi din Coran sau 1001 de nopti si isi dovedeau talentul prin capacitatea de a adauga detalii, de a crea o atmosfera, iar cei mai buni dintre ei spuneau o poveste timp de luni intregi uneori, in serial, facandu-si audienta sa traiasca relatarea lor, sa suspine si sa se intoarca vrajiti in fiecare seara. Episoadele recente din familia lui Osama sunt amestecate cu povestiri fabuloase spuse de bunicul sau si unchiul Jihad: povesti sangeroase despre talhari berberi, o sclava care coboara in infern si se indragosteste de un demon, o printesa italiana care se converteste la islam, mameluci, vrajitoare si tot felul de spirite.

Cel mai mult mi-a placut povestea vietii bunicului, povestita si asezonata cu elemente inventate chiar de el, care incepe in Imperiul Otoman, unde viitorul hakawati se naste dintr-un tata misionar englez si o servitoare armeanca, ajunge ucenic al unui dresor de porumbei care organiza razboaie aeriene intre zburatoare si isi descopera menirea intr-o seara cand se opreste intr-o cafenea pentru a asculta un hakawati. In timpul persecutiei armenilor de catre turci, fuge in Liban, devine hakawati “profesionist” si isi intemeiaza o familie.

Si episoadele din viata familiei extinse a lui Osama, scrise intr-un stil realist, sunt la fel de memorabile: o familie e convinsa ca unchiul Jihad e reincarnarea unui fiu pierdut, bunicul devine scandalagiu la batranete si intervine violent in timpul prestatiilor unor hakawati impostori, sora lui Osama e parasita in noaptea nuntii si povestile despre cum bunicul si tatal lui Osama si-au cucerit sotiile care veneau din clase sociale superioare, moartea unchiului Jihad pe toaleta intr-un hotel din Las Vegas si multe altele.

Stilul lui Alameddine aduce cu Rushdie, dar mie imi e mai drag libanezul pentru ca dozeaza foarte eficient realismul si fabulosul, spre deosebire de unele carti ale lui Rushdie, la ale caror citire mi s-a aplecat uneori de la atata fabulos. De mult nu am mai pus mana pe o carte atat de bogata, incarcata precum imprimeurile unui covor persan si care sa emane atata umanitate, tristete si umor, dar mai ales care sa fie povestita cu atata placere, pentru ca mie mi-a parut in primul rand o carte despre arta de  a povesti si importanta povestilor, vorba unchiului Jihad:

… what happens is of little significance compared to the stories we tell ourselves about what happens. Events matter little, only stories of those events affect us.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s