Arta viselor

Toti avem un laborator de vise la purtator, insa pentru cei mai multi dintre noi acesta isi desfasoara activitatea doar in timp ce dormim. Cum ar fi daca visele noastre s-ar continua si perioada de trezie sau, mai bine zis, cum ar fi daca n-am putea discerne granita dintre vis si realitate? Cam despre asta e vorba in Science des reves de Michel Gondry: Stephane e un grafic designer din Mexic, proaspat mutat la Paris dupa moartea tatalui sau. In Paris e prins intr-un job extrem de plicticos si repetitiv (genul moartea-pasiunii din punct de vedere creativ) si, ca metoda de refulare, Stephane isi indreapta toata energia creativa catre vise care devin tot mai puternice si tind sa-i acapareze viata reala. Treaba se complica si mai mult atunci cand se indragosteste de Stephanie.

Povestea de dragoste mi-a parut insa doar un pretext pentru joaca vizuala tipica lui Gondry. Daca in Eternal Sunshine of the Spotless Mind micile incursiuni in subconstientul personajelor veneau sa sustina povestea, in Stiinta Viselor lucrurile stau exact pe dos. Subconstientul lui Stephane isi face de cap si devine extrem de greu de controlat, iar in dragoste incapacitatea de a-ti ascunde visele cele mai ascunse te poate pune in mare dificultate.

Convins ca Stephanie e conectata la subconstientul lui, Stephane renunta la timiditate si ii dezvaluie lumea lui interioara in care defileaza colegii lui de serviciu, parintii lui si nu in ultimul rand, cea mai buna prietena a lui Stephanie. Desi povestea e aparent cam dezlanata, Gondry reuseste sa surprinda filmic modul in care dragostea se insinueaza treptat, printr-un proces alambicat si imposibil de controlat rational.

In alta ordine de idei, mi se pare ca, din punct de vedere pur dramaturgic, Stiinta viselor nu are puterea lui Eternal Sunshine of the Spotless Mind, unde se vedea mana unui scenarist cu patalama. Gondry a scris un scenariu care sa-i permita sa se dea in barci la nivel vizual si a facut asta atat de bine, incat parca nu te deranjeaza finalul cam pus cu mana…

Mie filmul mi-a amintit de diminetile in care, pe jumatate treaz, te rogi de vise se nu se termine pentru ca esti intr-un mod ciudat constient ca te asteapta rutina zilnica si nimic din ce se va intampla in realitate nu va fi de departe la fel de interesant ca visul tau.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s