Episodul 1: What would Holden Caulfield do?

Cititul poate fi o chestie foarte personala si ma gandeam demult sa scriu despre cartile care mi-au schimba viata intr-un mod oricat de marunt, cele care mi-au dat peste cap perceptiile, cele care m-au rascolit, educat sau mobilizat, dar si cele care m-au scarbit, scos din minti sau plictisit ingrozitor, cele pe care am inceput sa le citesc si n-am reusit, carti citite pe furis si carti citite fortat, cele cu care m-am luptat si cele pe care le-am devorat, cele care m-au adormit si cele care m-au tinut pana in zori, in fine, toate cartile memorabile intr-un mod pozitiv sau negativ, toate cele care mi-au intrat sub piele intr-un fel sau altul.

Cineva apropiat imi zicea cum, in lipsa parintilor si a religiei, cartile i-au facut educatia, in ele si-a gasit un fel de cod moral. Discutia despre religie pe blogul teroristei mi-a adus aminte, nu atat de experientele mele religioase care nu prea exista, ci de cartile pe care le-am citit asa cum altii citesc biblia si care m-au influentat foarte mult intr-o anumita perioada.

In adolescenta de exemplu citeam si reciteam intruna De veghe in lanul de secara si, fara sa imi dau seama atunci, cred ca asa cum unii se intreaba “what would Jesus do?”, eu pe la 13-14 ani ma intrebam “what would Holden do?”. Daca Holden Caulfield e un model oarecum discutabil, inainte de el probabil ca mi-au intrat in subconstient multe chestii moralizatoare in sensul clasic din numeroasele romane victoriene citite in copilarie (Dickens & co). De-asta, dupa ce toata copilaria l-am iubit pe Dickens si ai sai orfani lacrimogeni, in adolescenta “rebela” am savurat felul in care Salinger arunca la gunoi “all that David Cooperfield kind of crap” in primele pagini din De veghe. Stiu personal o mama care i-a interzis copilului sau adolescent sa citeasca Salinger, pe motiv ca e “influenta negativa”. Pentru mine cartea asta era la fel de linistitoare ca susurul izvorului, toata depresia lui Holden imi exorciza mie depresiile adolescentine, asa ca n-am inteles niciodata genul asta de reactie care ignora ideea de catharsis.

Tot din categoria carti moralizatoare, imi aduc aminte ce mult m-a impresionat Sa ucizi o pasare cantatoare pe la 12 ani si cum lectura asta a facut mai mult decat orice sfat parintesc legat de discriminare sau de cum nu trebuie judecati oamenii dupa aparente. Apoi au mai fost existentialistii francezi (Camus si Sartre) pe care daca ii luai in serios, si in liceu multa lume avea tendinta sa faca asta, iti tineau loc de religie. Si sa nu-l uit pe Dostoievski cu intrebarile lui etice (care m-au framantat si pe mine la a doua varsta a intrebarilor) si singurul autor care m-a facut sa imi doresc sa cred si m-a convins de nevoia moralitatii, fara sa ma converteasca insa la religie.

Stiu ca literatura moralizatoare nu mai e demult cool si cautatul moralei in arta nici atat, dar mie mi s-a intamplat de multe ori sa caut raspunsuri in carti si, din fericire, mi s-a intamplat sa gasesc mereu cartea potrivita la momentul potrivit si sa am senzatia foarte placuta ca citesc o carte care pare sa fi fost scrisa exact pentru mine. E drept ca daca as reciti cartile care mi-au dat senzatia asta mai demult, acum poate as rade, dar asta nu conteaza, conteaza ce au insemnat ele atunci.

Si apropo de reactii personale la citit, imi place asta

Libanezii mai fac si altceva decat humus

Nu stiam mai nimic despre Liban cand am pus mana pe The Hakawati de Rabih Alameddine, un autor la fel de necunoscut mie precum tara de unde provine. In general mi se pare ca stiu (se stiu) prea putine lucruri despre lumea araba, dincolo de stirile cu atentate si pretul petrolului si cartea asta chiar mi-a satisfacut curiozitatea. N-am aflat mare lucru despre istoria zonei, pentru ca romanul nu are nimic dintr-un documentar gen Discovery, dar are niste personaje cu care iti vine sa te iei de mana si povesti de toate felurile, trecute si prezente, realiste si fantastice, de dragoste si de razboi, erotice si de familie, de vitejie si de lasitate, atat de multe si diverse incat fiecare pagina are greutate si se citeste/savureaza in portii mici, dar satisfacatoare, ca baclavalele si care spun mai mult decat orice carte de istorie.

Naratorul aduce mult cu autorul care a parasit Libanul in timpul razboiului cu Israelul pentru a studia in America. Intors in Beirut pentru ca tatal sau e pe moarte, Osama isi regaseste familia si isi aminteste copilaria marcata de bunicul sau care era un mare povestitor (hakawati), mama sa, o femeie ultra cocheta, cu o personalitate puternica, care conduce cu mare nonsalanta si viteza un Jaguar si unchiul Jihad, al carui nume (probabil ales intentionat) te trimite cu gandul la extremismul islamic, dar care e un personaj colorat, iubitor de filme italiene, mare povestitor si foarte gay, aflam subtil spre finalul cartii.

Un “hakawati” e un povestitor de profesie in lumea araba, de alta data (presupun). Pe vremea cand nu existau telenovele si foiletoane, acesti hakawati mergeau in “turneu” prin diferite orase unde erau contracti de catre anumite locante sa spuna povesti. Ei nu inventau povesti noi, ci reinventau unele vechi din Coran sau 1001 de nopti si isi dovedeau talentul prin capacitatea de a adauga detalii, de a crea o atmosfera, iar cei mai buni dintre ei spuneau o poveste timp de luni intregi uneori, in serial, facandu-si audienta sa traiasca relatarea lor, sa suspine si sa se intoarca vrajiti in fiecare seara. Episoadele recente din familia lui Osama sunt amestecate cu povestiri fabuloase spuse de bunicul sau si unchiul Jihad: povesti sangeroase despre talhari berberi, o sclava care coboara in infern si se indragosteste de un demon, o printesa italiana care se converteste la islam, mameluci, vrajitoare si tot felul de spirite.

Cel mai mult mi-a placut povestea vietii bunicului, povestita si asezonata cu elemente inventate chiar de el, care incepe in Imperiul Otoman, unde viitorul hakawati se naste dintr-un tata misionar englez si o servitoare armeanca, ajunge ucenic al unui dresor de porumbei care organiza razboaie aeriene intre zburatoare si isi descopera menirea intr-o seara cand se opreste intr-o cafenea pentru a asculta un hakawati. In timpul persecutiei armenilor de catre turci, fuge in Liban, devine hakawati “profesionist” si isi intemeiaza o familie.

Si episoadele din viata familiei extinse a lui Osama, scrise intr-un stil realist, sunt la fel de memorabile: o familie e convinsa ca unchiul Jihad e reincarnarea unui fiu pierdut, bunicul devine scandalagiu la batranete si intervine violent in timpul prestatiilor unor hakawati impostori, sora lui Osama e parasita in noaptea nuntii si povestile despre cum bunicul si tatal lui Osama si-au cucerit sotiile care veneau din clase sociale superioare, moartea unchiului Jihad pe toaleta intr-un hotel din Las Vegas si multe altele.

Stilul lui Alameddine aduce cu Rushdie, dar mie imi e mai drag libanezul pentru ca dozeaza foarte eficient realismul si fabulosul, spre deosebire de unele carti ale lui Rushdie, la ale caror citire mi s-a aplecat uneori de la atata fabulos. De mult nu am mai pus mana pe o carte atat de bogata, incarcata precum imprimeurile unui covor persan si care sa emane atata umanitate, tristete si umor, dar mai ales care sa fie povestita cu atata placere, pentru ca mie mi-a parut in primul rand o carte despre arta de  a povesti si importanta povestilor, vorba unchiului Jihad:

… what happens is of little significance compared to the stories we tell ourselves about what happens. Events matter little, only stories of those events affect us.

Romanul sociologic

Am inceput sa-l citesc pe Douglas Coupland acum ceva vreme, inainte sa se traduca la noi Generatia X, cu alte 2 carti mai putin celebre de-ale lui: Eleanor Rigby si Polaroids from the Dead. Traducerea de la Humanitas mi-a adus aminte de acest autor si mai ales de faptul ca inca nu citisem romanul care l-a facut celebru. Asa ca am pus mana pe el, e drept ca in engleza ca sa nu ma dezmint de la promisiunea ca macar ce-i in engleza voi citi in original. Mi-e putin frica de tradatorii astia de traducatori, recunosc, mai ales mi-e teama de cum traduc intraductibilul pentru ca in cazuri de acest gen trebuie sa aiba si ei macar jumatate din talentul autorilor, asta strict cand e vorba de literatura.

Din punct de vedere sociologic romanul asta m-a atras din start pentru ca oarecum ma simteam si eu parte din sus numita generatie x, desi eu imi traiam pubertatea tumultoasa, pe vremea cand membrii de seama ai generatiei atingeau varsta maturitatii si isi mai trageau si cate un glont in cap. Dar m-am inselat. In loc sa dau peste generatia grunge si am dat peste una pre-grunge, de inainte de 1989. Aceasta impartire mi se pare strict ceva american, desi citeam intr-un articol, nu demult, despre o asa zisa generatie x romaneasca. Avand in vedere diferentele culturale si istoria celor 2 tari,  imprumutul local al acestui termen nu-si prea are rostul.

Coupland vorbeste despre generatia post hippie, cea a anilor 80, in care America e condusa de Reagan, adeptul unui capitalism salbatic, perioada cand miscarea ecologica nu avea amploare si poluarea era in floare. In perioada asta coexistau doua tipuri de indivizi (doamne ce le mai plac americanilor categoriile), yuppies si baietii din generatia x despre care e vorba in carte. Spre deosebire de yuppies care sunt niste carieristi, consumeristi, ultracapitalisti, cei din generatia x sunt un fel de hippies pesimisti si fatalisti, care, desi sunt anticapitalisti, nu mai cred ca se poate intampla o revolutie.

Despre trei exemplare din aceasta ultima categorie e vorba in romanul lui Coupland. Andy, Dag si Claire sunt 3 prieteni, strict platonici, abia trecuti de 25 de ani si criza aferenta acestui prag psihologic, care sunt lipsiti de carierism, alegand in loc macjob-uri (slujbe cam necalificate in domeniul serviciilor aka vanzator/barman/ospatar) si refuzand oarecum sa faca parte din sistem. Avantajul acestor slujbe e ca nu ii spala pe creier si cei 3 isi pot petrece destul de multul timp liber spunandu-si povesti unul altuia. Aceste povesti sunt de fapt sufletul romanului, multe dintre ele petrecandu-se in tinutul imaginar inventat de ei, Texlahoma.

Ce-mi place mie la Coupland e poezia atmosferei apocaliptice din cartile lui, o poezie a poluarii, marketingului, a deseurilor de plutoniu si a unor catei care apar seara acasa cu o substanta dubioasa pe bot, pentru ca probabil si-au bagat nasul in gunoiul unei clinici de chirurgie estetica, unde se fac liposuctii. Desi personajele lui n-au nicio speranta, ele au o seninatate extraordinara. Desi lumea e cu susul in jos, cei trei gasesc refugiu in prietenia lor si in povestile pe care si le impartasesc. Imaginea din finalul romanului, in care o egreta de un alb pur survoleaza un camp carbonizat e relevanta pentru modul in care Coupland gaseste frumosul in urat si speranta in lipsa de speranta.

Oedip inversat

Am citit multe romane scrise din perspectiva fiului care incearca sa se rupa de influenta tatalui si care infatiseaza lupta pentru putere pe care o implica aceasta relatie. In Maestrul din Petersburg de J.M. Coetzee, e vorba insa despre un tata care simte ca imbatraneste si care incearca sa se impace cu fiul sau mort in circumstante ciudate. Exact invers decat Oedip care se bucura de glorie si ii ia locul propriului tata, personajul lui Coetzee este cel care se bucura de “gloria” literara si de dragostea femeilor si aproape ca vrea sa intre in pielea fiului pe care l-a pierdut. Acest tata e nimeni altul decat F.M. Dostoievski, iar romanul reuseste sa surprinda spiritul scriiturii dostoievskiene atat de bine, incat pare o opera aproape autobiografica scrisa de acesta.

Totusi, spre deosebire de romanele lui Dostoievski, lipseste acea polifonie despre care vorbea Bahtin. In opera autorului rus, aproape fiecare personaj are aceeasi pondere, romanul fiind construit din relatia dialogica dintre aceste personaje diferite, in pielea carora intram rand pe rand. In Maestrul din Petersburg insa, este adancita doar perspectiva personajului Dostoievski, restul fiind portretizate strict din prisma subiectiva a eroului principal. Desi ca adancime a analizei psihologice Coetzee se apropie de Dostoievski, autorul sud african insereaza propriile sale obsesii intr-un roman in care abunda temele dostoievskiene.

Tema patricidului apare des in opera lui Dostoievski, mai ales in Fratii Karamazov. La Coetzee fiul este cel ce moare si il obsedeaza pe tata. Din acest punct de vedere, Coetzee se foloseste de elemente din viata lui Dostoievski pentru a atinge propria lui obsesie autobiografica: autorul si-a pierdut fiul de 23 de ani. 

Ca si in romanele lui Dostoievki, personajul principal, bazat pe Dostoievski isusi, e un individ cu care empatizezi chiar si atunci cand comportamentul lui incepe sa frizeze anormalul. Fiodor Mihailovici este un autor cunoscut, dar plin de datorii, care traieste alaturi de sotia sa mult mai tanara in Dresda. Intors in Petersburg dupa moartea ciudata a fiului sau vitreg Pavel Isaev, personajul traieste drama pierderii unui fiu si in acelasi timp incearca sa dezlege misterul mortii acestuia, intrand in raza de interes a politiei, dar si a prietenilor anarhisti ai fiului sau, condusi de Neciaev. 

Pe langa incursiunea in lumea necunoscuta a vietii fiului sau, Dostoievski e napadit de propriile obsesii legate de viata de scriitor, autorul vazandu-se ca un individ care “paraziteaza” viata celor apropiati, transformand-o in fictiune. Coetzee nu-l idealizeaza pe maestrul din Petersburg, acesta fiind prezentat drept un batran care nu ezita sa comita adulter, care e fascinat, erotic vorbind, de fetita de pubera a gazdei sale si care nu-si cruta fiul de reprosuri nici dupa moarte lui. 

Am arucat o privire pe biografia lui Coetzee despre care nu stiam absolut nimic inainte sa ma apuc sa citesc. Omul e genul ala de factotum care te complexeaza: a fost programator, a devenit scriitor retras si misterios, filantropist, biciclist, vegetarian si mai stiu eu ce. Oricum, romanul asta m-a convins si as vrea sa citesc mai mult. Plus ca mi s-a facut dor de Dostoievski pe care l-am devorat in adolescenta si pe care mereu am vrut sa-l recitesc. Ma intreb cum mi s-ar parea acum…

Murakami vs Murakami

“In tinerete”, am devorat tot felul de romane cu si depre drogati si droguri, de la William S. Burroughs, la memoriile opiomanului englez si simpla prezenta a halucinogenelor era suficienta pentru a-mi trezi interesul. Dar in ultima vreme ma plictisesc groaznic relatarile despre dependenti, daca se rezuma doar la asta. Asa a fost cu romanul Albastru nemarginiti, aproape transparent de Ryu Murakami. M-au plictisit atat de mult orgiile si halucinatiile induse de drog din cartea asta, incat am ajuns sa-l apreciez pe conationalului lui, Haruki Murakami, acest Coelho japonez (macar asta m-a ajutat sa trec peste cele mai lungi si plictisitoare calatorii cu trenul). 

M-am prins ca e vorba de influenta culturala pe care americanii o au asupra unei natiuni pe care nu demult o “tratasera” cu o bomba atomica si de o generatie care s-a rupt cu totul de valorile parintilor si bunicilor lor si nu mai pastreaza nicio urma din disciplina japoneza. Consumul de droguri si sexul sunt pentru ei un raison d’etre si, daca Renton din Trainspotting mai incearca sa iasa din cercul de “prieteni” si droguri, personajul lui Murakami abia daca isi pune problema. 

Nu mi-au placut niciodata oamenii astia care apartin unei gasti fie ea de drogati sau, eu stiu, de filatelisti si care in acelasi timp se dau antisociali. Cat despre scriitura, asta chiar ca nu m-a impresionat: e o relatare autobiografica realista, combinata cu cateva episoade de delir cauzat de consumul de droguri si cam atat. Romanul se termina la fel de brusc cum a si inceput si te lasa cam dezamagit. E totusi admirabil ca a reusit sa evite orice nuanta moralizatoare. 

Si cum ziceam, daca e sa citesc vreun Murakami, il aleg pe Haruki, oricat de comercial ar fi el (de fapt si Ryu se vinde la fel de bine, am auzit). Macar trece de stadiul de autofictiune si se cufunda in imaginar si absurd. Povestirile lui din Dupa cutremur mi s-au parut foarte reusite si nici unele romane nu sunt rele.

Scandal si exil

M-am straduit foarte tare sa-mi placa Andrei Codrescu romancierul, dar nu prea mi-a iesit. Ca eseist mi se pare de un imens bun simt si e o placere sa-i citesc interviurile. Si poeziile lui de tinerete m-au incantat, desi nu prea sunt un cititor de poezie. Despre The Hole in the Flag cred ca e o buna lucrare de jurnalism autobiografic, daca exista asa ceva. De multa vreme am tot vrut sa-i citesc si romanele ca sa-mi fac o imagine de ansamblu si in sfarsit am dat peste The Blood Countess, tradus in romana, cred, Contesa sangeroasa. 

Romanul are doua planuri, unul dedicat vietii Elisabethei Bathory si cel de-al doilea e plasat intr-un prezent recent, in Ungaria dupa caderea comunismului. Codrescu incearca sa creeze o Bathory complexa si sa justifice cruditatea ei. Cruditatea, tortura si varsarea de sange erau la ordinea zilei in vremea Elisabetei, perioada in care se facea trecerea de la Evul Mediu la Renastere. Elisabeth pare sa intruchipeze aceasta trecere, fiind portretizata ca o femeie cultivata si puternica, dar de o cruzime inimaginabila. Povestea vietii Elisabethei e bine scrisa, iar pasajele in care sunt descrise atrocitatile comise de contesa sunt de o voluptate perversa. Rautatea unei femei care a prins gustul puterii asupra vietii si mortii supusilor ei mi se pare totusi  imposibil de inteles. Oricum acest plan al romanului e o docudrama reusita.

Partea proasta vine odata cu planul plasat in trecutul recent in care Drake, un stramos de-al lui Bathory de a taspea spita, imigrant in America, se intoarce in Ungaria sa natala, tocmai dupa caderea comunismului, invitat de o gasca de regalisti care vor sa readuca monarhia la putere. Toate bune si frumoase pana aici, dar descrierea Ungariei post comuniste m-a scos din minti. Pare scrisa de un autor american de duzina pentru publicul de bestseller-uri americanesti. Hoarde de neofascisti regalisti bantuie strazile care duhnesc a paprika si varza murata. Peste toate neaosismele astea pe gustul americanului de rand, lucrurile incep sa o ia pe ulei grav, atunci cand Drake, mostenitorul nostru, si inca niste personaje se trezesc izolati in castelul contesei si spiritul ei revine la viata. Pasajele astea au fost de un penibil greu de suportat pentru mine. 

Despre Elisabetha Bathory să nu mai vorbim, s-a făcut un maldăr de kitsch despre ea în romane şi filme. Eu am fost atacat de istoricii unguri numai pentru intenţia mea care, credeau ei, era să lansez un “Dracula ungur.” Mi-ar fi plăcut aşa ceva dar, din păcate, nu am chiar dibăcia diabolică de romancier a lui Bram Stoker. Mie-mi place să repovestesc istoria în punctele ei mari de tranziţie prin agenţia unui personaj istoric ca să-mi răspund la întrebări actuale.

E foarte frumos ce zice Codrescu in pasajul de mai sus, insa din pacate si el a cazut in capcana kitchului cu povestea asta, cu asa o tema era foarte greu sa nu o faca. E drept ca tema exilului si spectrul trecutului sumbru al Europei Centrale si de Est sunt teme care se intrevad in acest roman, dar kitchul predominant le sufoca.

Femeia, o specie pe cale de disparitie

Uneori imi place sa cumpar cate o carte despre care nu stiu nimic, pe care sa o citesc fara idei preconcepute sau asteptari bine definite. Asa s-a intamplat cu Primul secol dupa Beatrice de Amin Maalouf, un autor de limba franceza, dar de origine libaneza. 

Povestea e o distopie si un mic exercitiu de imaginatie despre cum ar arata lumea daca s-ar naste tot mai putine femei si tot mai multi barbati, cum ar fi o lume in care femeia e specie pe cale de disparitie. E drept ca Maalouf nu se duce prea departe cu imaginatia, romanul nu e unul SF, chiar din contra, e povestea unui entomolog si a familiei sale si modul in care acest fenomen le afecteaza viata. Entomologul si sotia lui jurnalista sunt printre primii care observa schimbarea.  Vizibila intai in tarile din lumea a treia unde traditiile sunt mult mai puternice, problema ia amploare si afecteaza si tarile “civilizate”. 

Desi acest dezechilibru al nasterilor e in centrul romanului, un plan la fel de important este cel familial. Entomologul asta mi s-a parut un personaj masculin atipic si cam neverosimil: un barbat familist care isi doreste neparat o fiica, un tata extraordinar de matern, plus un sot super intelegator care isi sustine sotia in cariera. 

Desi atatea popoare considera nasterea unei fete o nenorocire, o lume fara femei e una apocaliptica in care hoarde de barbati frustrati devin tot mai violente si putinele femei ramase nu mai sunt in siguranta nici unde. Am citit pe undeva ca acest roman ar fi un fel de oda inchinata feminitatii, dar, pe langa asta, e un roman despre relatia dintre asa zisa lume civilizata si lumea a treia, despre cum un cataclism din lumea a treia va afecta si restul lumii. Zicea un personaj, ca un cetatean al lumii a treia care se stabileste in vest e numit imigrant, dar un vestic care se stabileste intr-o tara subdezvoltata e expatriat. Limbajul spune multe despre perceptia celor 2 lumi.

Sa cartonam sau sa nu cartonam?

Am si eu o idee preconceputa: o carte trebuie sa apara in editie cartonata dupa ce a dovedit ca are valoare. Nu inteleg de ce editura Polirom a inceput sa publice lucrari de debut direct in editii hard cover. Nu zic, unele poate merita din prima, dar nu si cea pe care am citit-o de curand. 

Ce ma doare mai precis e Urbancolia lui Dan Sociu, o fituica autobiografica pe care o citesti in cateva ore, care m-ar fi amuzat daca o primeam pe email sau o citeam pe un blog. Dar am cumparat-o cartonata si infoliata si ma asteptam sa fie o revelatie, o capodopera a literaturii romane contemporane. Cand colo am dat peste o autofictiunea teribilisto autoironica, care m-a lasat rece. Unde mai pui ca e scrisa cu un font atat de mare incat puteai sa pui cartea pe jos si sa o citesti stand in picioare. Cred ca nu incap mai mult de 2 fraze complexe pe o pagina. De fapt m-a scos din sarite ca am luat-o cu mine l-a drum lung si am terminat-o mult mai repede decat am anticipat si nu aveam nicio varianta de back-up. 

Am inceput aceasta lectura cu mare entuziasm si mari asteptari. In primul rand titlul, “Urbancolia”, m-a facut sa ma astept la un roman poetic, dar n-am gasit urma de poezie in romanul asta desi e scrisa de un poet. Ma asteptam sa fie o poveste citadina, contemporana si am dat peste amintirile fictionalizate ale autorului, multe dintre ele din comunism, dar care mi s-au parut banale. Ma asteptam la o poveste inchegata, o fictiune ancorata in prezentul local si am dat peste un email dezlanat scris cu “laptopul pe coaie” si adresat lui Pascal Bruckner fara niciun motiv aparent, decat, probabil, ca o gaselnita publicitara.

Daca ma straduiesc sa-i dau un sens as putea spune ca e un bildungsroman facut la misto, in care un tip poet se muta de la mama, la iubita lui directoare de imagine si trece de la viata de poet necunoscut de la Botosani, la viata publica din Bucuresti. Daca m-as stradui si mai mult as zice  ca e o poveste de dragoste contemporana, dar e mult prea superficiala ca sa impresioneze. 

E drept ca se citeste foarte usor cartea si zicea cineva ca e scrisa intr-un limbaj obisnuit, iar asta  ar fi un merit. Eu cred ca au apus demult zilele in care erai avangardist daca scriai in limbajul strazii si mai bagai cate o injuratura, neaparat niste labe si niste scene de sex daca se poate neconventional si un pic de scabros care nu strica niciodata la vanzari, ca doar principiile astea stau si la baza ziarului de mare angajament, Libertatea. De fapt problema mea nu e cu autorul a carui scriitura e fireasca si contemporana, ci cu cronicarii care inca se mai extaziaza cand dau de cate o pula, de parca limbajul singur ar face o poveste. Uneori poate o salveaza, dar in cazul de fata nu prea cred.

E drept ca scriitura si aerul de tip care a devenit poet la intamplare au ceva din Bukowski, un Bukowski de Botosani. Stiu ca se poarta je m’en ficheismul, dar m-a cam deranjat personajul principal care e angrenat, fara sa aiba un rol important, intr-o afacere cu trafic de copii si organe si nu are nicio reactie. E prea prins de “iubirea” lui adolescentina pentru Diriga, un personaj cam neverosimil, ca sa-si mai bata capul cu chestii de-astea. 

De fapt ce ma enerveaza e ca simt un inceput de ceva bun in romanul asta, dar asa cum e acum imi pare doar o schita, un joc de-a autofictiunea, neterminat si nefiltrat. Si pacat de titlu…

amintiri din copilarie, varianta iraniana

Intotdeauna mi-am dorit sa aflu ce se ascunde sub valul femeilor islamice si ce parere au de statutul lor. In romanul lui Orhan Pamuk, Snow, m-a fascinat perspectiva unei femei tinere care alege, aparent de buna voie si nesilita de nimeni, sa poarte valul. In Persepolis insa, autoarea povesteste (printre altele) cum a fost fortata sa poarte valul si cum s-a revoltat impotriva acestei impuneri. Pentru multi europeni perspectiva lui Marjane Satrapi este mult mai usor de inteles si acceptat, poate de aceea romanul grafic Persepolis si animatia cu acelasi nume au avut success.

 

Intamplarea a facut sa-mi cada in mana intai prima parte a romanului grafic si apoi sa vad filmul. In prima parte din cartea Persepolis, Satrapi isi povesteste copilaria marcata de evenimentele tumultoase care au schimbat dramatic istoria Iranului sau natal, dar si destinul ei.

 

Din experienta mea, rar  se intampla ca romanele sa devina filme la fel de bune. Cu un roman grafic, lucrurile stau insa altfel. Animatia Persepolis este fix cartea animata. Toata frumusetea graficii elegante, in alb si negru, din prima parte a cartii, se regaseste in film.

 

Exotismul unei copilarii intr-o tara araba fascineaza imediat, dar valoarea povestii sta in faptul ca e universala (stiu ca suna a cliseu de comentariu la romana, dar asa e). E povestea formarii unui om si modul in care contextul istoric si politic ne marcheaza fie ca vrem sau nu. E usor sa fii nihilist si sa negi anumite valori cand te nasti in clasa de mijloc intr-o tara a carei organizare e ca o masinarie ale carei rotite sunt bine unse. Dar cand te nasti intr-un loc unde statul e o treaba derizorie, iar revolutia si razboiul sunt un fapt curent, familia si identitatea nationala devin lucruri serioase, singurele de care te poti agata pentru a-ti putea mentine echilibrul. M-a impresionat scena din film in care Marjane izbucneste intr-o discutie cu un prieten austriac, punkist nihilist si ii reproseaza superficialitatea cu care respinge toate valorile.

 

Povestea Marjanei, care in copilarie scanda “jos sahul!” prin casa, mi-a amintit de copilaria mea si de cum la revolutie mi-am legat o banderola tricolora, am rupt paginile cu Ceausescu din almanahuri, i-am desenat dinti si urechi de vampir si le-am lipit pe stalpi in cartier. Sunt ciudat de vii amintirile mele din perioada asta tulbure, in comparatie cu trecutul recent, prea gri si lipsit de trairi si evenimente ca sa ma marcheze.

Librarii cu carti in engleza

De cate ori calatoresc intr-un oras nou, vizitez neaparat un anticariat sau o librarie exclusiv cu carti in engleza. Prefer anticariatele, desi sunt mai rare, pentru ca sunt mult mai ieftine si imi place sentimentul de a citi o carte pe care e clar ca au mai citit-o si altii. Gasisem la un moment dat o editie veche, de pe la 1890, a unei piese de Shakespeare si care avea pe prima pagina numele diversilor proprietari si data la care au achizitionat-o. Cartea asta a calatorita din Franta in Romania si a trecut prin mai multe epoci si prin mainile unor persoane care acum nu mai exista, pana sa ajunga la mine. Normal ca o sa-mi trec si eu semnatura in continuarea celor 5 si cine stie cat si unde va mai calatori cartea asta.

Cautand adrese de librarii in diverse orase pe unde am calatorit, am dat peste un blog cu review-uri si adresele unor super librarii din toata Europa. Dintre cele catalogate, eu am vizitat una din Praga, care mi-a placut mult si un anticariat din Amsterdam unde te pierzi intre rafturile imense si iti vine sa cumperi tot magazinul la cat de ieftine sunt. Tot pe blogul asta am gasit 2 librarii prin care tare as vrea sa arunc o privire, cea din Maastricht care e intr-o veche biserica si cea din Porto care pare rupta din Numele Trandafirului, cel putin in poza.

Surpriza placuta a fost sa gasesc acolo si libraria nou deschisa in Bucuresti, Anthony Frost, de langa Humanitas, careia ii doresc o viata cat mai lunga. Tot din categoria librarii in engleza, am aflat de Nautilus de pe langa Aviatorilor, dar n-am reusit sa o si vizitez.