Despre formularea impresiilor

S-a iscat la un moment dat pe aici o mica discutie despre gradul de “dezinvoltura” cu care se poate vorbi despre un autor “consacrat.”

Eu cred ca singurul mod in care o persoana obisnuita isi poate manifesta respectul fata de un autor este citindu-l pana la capat, chiar daca prima reactie e negativa. S-a intamplat de multe ori sa incep sa citesc ceva si, desi prima reactia a fost de respingere, la final lucrurile sa apara intr-o noua lumina si sa imi dau seama ca am gresit din ignoranta sau din comoditate.

Exista cazuri in care reactia negativa initiala nu se schimba la final, poate tot din ignoranta si comoditate… Insa bunavointa cititorului de a duce la capat ceea ce a inceput ii da dreptul sa isi exprime ignoranta sau revolta.

Acest blog e un fel de condica a primelor impresii si reactii, de aceea poate multe dintre ele nu sunt coerent formulate si sunt adesea violente (asemena gestului de a tranti o carte neplacuta imediat dupa ce ai terminat-o) sau de un entuziasm usor tamp.

De multe ori revin la primele impresii cand aflu amanunte si uneori sa imi schimb complet parerea. Cred insa ca exprimarea acestor prime impresii e foarte importanta, pentru ca doar asa poti incepe un dialog care te poate ajuta sa iti depasesti ignoranta si comoditatea sau nu…

Oricum tin mult la posibilitatea de a exprima o impresie intr-un mod dezinvolt si poate mult prea simplist pentru ca, oricat de politically incorrect ar fi, genul asta de reactie e dreptul oricarui cititor.

ingerul inutil

Ingerul necesar e un film romanesc in care nu e vorba nici de revolutie, nici de epoca de aur si nici macar despre mizera interminabila perioada de tranzitie. Desi asteptam demult un film bastinas care sa nu fie neaparat inradacinat in realitatile trecute sau prezente ale Romaniei, faptul ca Ingerul necesar nu intra in aceasta categorie e probabil unul dintre pricipalele lui merite, dar poate si defectul lui cel mai mare…

Povestea e simpla: o compozitoare tanara, frumoasa, imbracata mereu in alb, alergica, astmatica, agorafoba si claustrofoba traieste, evident, izolata intr-un mediu aseptic. Viata ei perfect planificata e intoarsa cu susul in jos de aparitia unui admirator secret care incearca sa o cucereasca trimitandu-i mesaje ce aduc cu publicitatea neconventioanala. Aceste mesaje initial haioase devin, treptat, usor terifiante si donsoarei noastre, control freak cum e, ii cam sare tandara … La fel ii sare tandara si bietului public care ramane nesatisfacut rau la final.. Toata sala a stigat aproape in cor ceva de genul “Haidi, bai!” 

Parerea mea e ca domn regizor a scris un scenariu care s-a vrut un thriller absurd in stilul lui Paul Auster, de altfel, “absolut intamplator,” donsoara muziciana astmatica si agorafoba, citeste Trilogia New-Yorkului… Totusi parca a intins coarda prea mult si a tras de ceea ce putea sa fie un mediu metraj ok, ca sa-l faca un lung metraj mult prea lung si repetitiv.

Vizual vorbind, filmul da bine pe ecran, cadre aproape fotografice, studiate in detaliu, dar repetate excesiv, poate si pentru a sugera lipsa de varietate din viata personajului. Oricum flash-back-urile alb-negru din copilarie puteau foarte bine sa lipseasca. Lentoarea cadrelor, tacerea personajelor, acumularea tensiunii si atentia la detalii m-a dus cu gandul la filmele recente ale lui Kim Ki Duk, dar nu se ridica in nici un caz la nivelul acestuia. Cea mai mare diferenta intre acest film si unul de Kim Ki Duk e faptul ca regizorul corean pastreaza ceva surprizator, un moment de “wow” pentru final, pe cand compatriotul nostru nu pune deloc accentul pe vreun final apoteotic si drept urmare isi cam dezamageste spectatorii.

Partea cea mai proasta la acest film e ca vrea sa se elibereze de orice “romanism” atat vizual cat si la nivel de scenariu si din cauza asta e cam ridicol. Cel mai graitor exemplu in sensul asta e un personaj, politist civil care se vrea un detectiv de tip american, care citeste Dilema Veche, e un psiholog versat si care nu numai ca n-are nevoie de spaga ca sa-si faca treaba, ci se ofera voluntar sa rezolve cazul donsoarei noastre, in timpul lui liber. De fapt cred ca personajul asta e cea mai misto chestie din tot filmul, cel putin m-a facut sa zambesc.  

Oricum ma bucur sa vad un film romanesc, care incerca ceva nou si care da bine vizual, chiar daca povestea si implicit jocul actorilor nu au fost tocmai pe gustul meu… 

Sirop de tuse

Ziceam mai demult intr-un post ca exista unele carti pe care le inghit la fel de greu precum inghiteam siropul de tuse in copilarie. Imi dau seama ca nu sunt niste romane proaste si totusi imi e foarte greu sa le citesc, le-as arunca din mana, dar nu stiu nici eu exact de ce continui sa le citesc.

Sunt acel gen de carti care pot fi sumarizate intr-o pagina, de obicei un fel de alegorie pe care o dezlegi cam din primele 30 de pagini, fara nici un personaj bine construit (deoarece intr-o alegorie personajele sunt simboluri, nu caractere) si de obicei cu o scriitura cam arida… In aceasta categorie as plasa 2 romane citite (cu greu) relativ recent:

Piramida de Ismail Kadare

Un roman in care tirania faraonilor din Egiptul antic si contruirea piramidelor arhicunoscute sunt o alegorie pentru sistemul dictatorial din Albania comunista. And that’s all folks! Kadare crede ca autorii care “incearca sa se identifice, sa se suprapuna cu personajele dintr-o epoca trecuta, cu optica, psihologia si limbajul acelei epoci”, comit o “greseala.” Parerea lui e ca istoria trebuie “folosita” pentru a releva anumite aspecte legate de prezent, comparand metoda lui literara cu “‘coborarea lui Dante’, deci descrierea Infernului prin optica superioara a perioadei in care traieste scriitorul, ramane singura metoda acceptabila in literatura.” Genul asta de metafore supradimensionate erau la moda pe vremea comunista din cauza cenzurii, dar nu stiu ce valoarea mai eu ele acum. Eu sincer ar fi preferat un roman despre Albania comunista care se petrece in Albania comunista.

Sper sa nu adere prea multi autori la aceasta metoda literara pe care eu o gasesc foarte arida si care impiedica existenta unor personaje bine conturate si duce la aparitia unei lucrari literare fara carne pe oase si cu un gust fad.

Trans-atlantic de Witold Gombrowicz

E un roman care m-a plictisit de moarte. In primul rand scriitura mi s-a parut insuportabila, greoie, plina de exclamatii si interjectii si foarte foarte repetitiva. In plus, personajele mi-au parut niste umbre detestabile si povestea lor complet neinteresanta. Ca o fi reprezentativ pentru situatia polonezilor in timpul celui de-al doilea razboi mondial, ca n-o fi, mie romanul asta nu mi-a transmis nimic demn de retinut. N-am inteles de ce unele substantive erau scrise cu majuscula, sa fie oare o ironie legata de pierderea valorii anumitor concepte, nu stiu… Scriitura m-a scos din minti si nu stiu daca e doar vina traducatorului, sau nu.

In rest, povestea asta mi s-a parut varianta nereusita a romanului Calatorie la capatul noptii de Louis Ferdinand Celine. Celine e nihilist pana la capat, iar universul grotesc creat de el are infinit mai multa putere.

Prima impresie despre Gombrowicz e negativa rau, ma intreb daca alt roman de-al lui m-ar face sa imi schimb parerea…

Dictionarul cinicilor

In viata, e greu sa fii cinic. Parca n-ar fi de ajuns ca suferi fiindca vezi mereu partea putreda a marului, atunci cand incerci sa razi pe seama “putreziciunii”, se gasesc mereu unii care sa se ofenseze. The Cynic’s Dictionary e un excelent cadou pentru amicii aia mereu nemultumiti de tot din jurul lor, dar cu un simt al umorului salvator; eu mi l-am facut singur cadou. :p Rasfoind cartea asta, e suprinzator ce efect relaxant asupra psihicului pot avea aceste mici perle cinice. E o placere sa razi de partile rele ale lumii si sa vezi lucrurile dintr-o perspectiva neconventionala. Iata niste exemple graitoare, zic eu:

Army: What you join to see the world, meet interesting people - and kill them.

Woody Allen 

Cigarette: The perfect type of pleasure; it is exquisite and it also leaves one unsatisfied.

Oscar Wilde

Cynic: Someone who found out there wasn’t any Santa Claus when he was ten and is still upset about it.

James Gould Cozzens

amintiri despre Doris Lessing

“Doris Lessign, Doris Lessing, de unde am auzit eu de ea?” Cam asta aveam in cap cand am aflat cine a castigat Nobelul anul asta. Si, da, auzisem de Doris Lessing si am si citit vreo 2 romane scrise de ea… dar am uitat aproape cu desavarsire despre ce era vorba in unul dintre ele si am amintiri vagi despre al doilea. Parerea mea e ca, atunci cand un autor citit cade in uitare atat de usor, isi cam merita soarta. Si totusi, doamna Lessing a luat Nobelul si cred ca de fapt il merita. Eu n-as reciti romanele ei, dar efortul ei literar de-a lungul unei vieti destul de zbuciumate merita sa fie premiat.

Am citit acum mult timp The Golden Notebook si tin minte ca era un roman tip jurnal scris de o femeie, ce continea mai multe caiete fiecare de alta culoare si fiecare legat de un anumit aspect din viata ei. Ce mi-a ramas mie din acest roman, dupa vreo 3-4 ani de cand l-am citit, e imaginea unei femei gri, cu colturile buzelor indreptate in jos. O femeie care traieste o criza si ale carei valori s-au prabusit. Convingerile ei politice comuniste, despre care e vorba in caietul rosu, au fost spulberate de realitatile sistemului comunist din Rusia. Relatiile sentimentale/sexuale prin care trece sunt dezamagitoare. Personajele masculine din roman mi s-au parut foarte rational si “la rece” creionate si pe alocuri usor stereotipice, in sensul ca nu erau tocmai multi-fatetate si morala era ca “barbatii e porci,” sigur, spus intr-un mod mai elevat. Alta tema importanta e relatia cu trecutul, cu familia si tema maternitatii.

De fapt, probabil simplific nepermis de mult. In toate aceste caiete, Anna, personajul principal, incearca sa analizeze diversele aspecte care i-au format in timp personalitatea si mai ales sa gasesca sursa caderii ei in depresie si, eventual, vindecarea. Romanul este un excelent document, un fel de harta a personalitatii unei femei lucide si inteligente care incerca, intr-un mod foarte rational, sa isi gaseasca rostul in viata, sa se cunoasca si sa se accepte pe sine insasi.

Pentru mine personal, romanul asta a fost la fel de interesant ca un documentar bun de pe discovery, dar, literar vorbind, mi-a parut mult prea realist si mai ales autofictional, iar jurnalul, oricat ar fi el de tentant pentru voaioristul din mine, e o sub-specie literara. Am citit undeva ca doamna Lessing a scris si niste romane de tip dystopie, usor SF, dar genul intelectualist. As fi curios cum se descurca pe taramuri mai “fictive” …

anti-clasic

Viata nu tine cont de regulile dramei clasice. Nu are inceput, punct culminant si incheiere. Adica incheiere are, dar e mereu aceeasi si nu are nici o morala sau vreo invatatura. Cei ce incalca legile morale umane scapa adesea nepedepsiti, pe unii ii urmareste constiinta vinovata, pe altii nu.

 In trilogia Bash, Neil LaBute intoarce cu susul in jos drama clasica. Avem 3 povesti:

1) Un business man mormon misogin, care, crezand ca e pe cale sa isi piarda slujba, isi ucide fiica nou nascuta. Mihai Calin e cam inexpresiv in acest rol, isi frange mainile in draci si, desi are pe alocuri niste scanteieri vinovate in priviri, nu poate sa convinga.

2) Un cuplu de tineri studenti mormoni intr-un weekend la New York. Pentru ea a fost un weekend de vis, pentru el weekendul in care l-a omorat pe un poponar batran. Actorul care-l joaca pe “el” povesteste cu o incredibila seninatatea toata intamplarea, nu are nici cea mai vaga urma de remuscari si se straduieste (prea tare) sa mai smulga cate un hohot de ras de la audienta cam amortita. Ioana Flora, in rolul “ei”, are o stralucire discreta, iar personajul e emotionant prin inocenta lui. Cupletul asta mi-a amintit de una dintre povestirile unui autor foarte drag mie, Raymond Carver, care, la fel ca Neil LaBute, are talentul de a insinua socantul si imprevizibilul in viata obisnuita a personajelor.

3. Monologul unei femei care isi ucide fiul adolescent, facut la 14 ani “cu ajutorul” profesorului ei de liceu. Aceasta reintepretare contemporana a dramei Medeei e jucata foarte natural de actrita din rolul principal, care, sub aparenta unei femei absolut obisnuite, ascunde secrete dureroase.

Problema mea cu piesa jucata la Teatrul Act a fost ca, desi mi-am dat seama ca am de-a face cu un text excelent, as fi preferat sa-l citesc, in loc sa-l vad jucat. Nu ma pricep la teatru, dar cand simti ceva de genul asta ca spectator e clar ca ceva e putred in Danemarca… Piesa e foarte lunga, decorul extrem de minimalist si monoloagele bazate doar pe performanta actoriceasca. Pentru mine a fost ca si cum as fi ascultat un audio book impreuna cu mai multi oameni. Unii dintre acesti oameni se stricau de ras cand nu era deloc cazul si au distrus complet momentul cel mai dramatic al piesei.

Vad ca se poarta foarte tare pe la noi dramaturgii americani recenti, insa traducerile sunt cam slabe. Si in aceasta piesa, textul curgea foarte nenatural si nu suna deloc ok in romaneste, pe alocuri am recunoscut niste expresii traduse cuvant cu cuvant din engleza.

Partea buna e ca piesa jucata la Teatrul Act mi-a starnit interesul cu privire la acest dramaturg, pe care insa as prefera sa il citesc in original, la mine acasa, in liniste, cu matul in poala, decat sa-l vad la Teatrul Act impreuna cu niste manelisti care au locuri in primul rand…

113 minute…

Atat dureaza filmul 4 luni, 3 saptamani si 2 zile si fiecare minut il simti acut pe propria piele. E foarte factual, ca o docudrama, si e un film pe care n-o sa vreau sa-l mai revad. E exact genul de scenariu care ia premiu la Cannes, unul dintre festivalurile de film cele mai politicizate. Mi-a amintit foarte tare de alte filme care au avut mare succes la Cannes si anume L’enfant de acum doi ani si acum mai multi ani, Rosetta. Tema cu accente social-politice, dar si realizarea curata, taios de realista e exact pe gustul juriului de la Cannes.Din pacate, eu nu prea am aceleasi gusturi ca juriul de la Cannes si, ca un consumator avid de fictiune ce ma aflu, filmul asta extrem de realist n-a fost o experienta placuta pentru mine. Treaba e ca nici nu trebuia sa fie.

Valoarea lui sta tocmai in faptul ca nu e o experienta deloc placuta si te face sa simti intr-un mod visceral ce inseamna viata intr-un stat politienesc. Filmul lui Mungiu sintetizeaza exact puterea perversa pe care o dadea sistemul comunist anumitor indivizi si lipsa extrem de dureroasa a liberului arbitru in privinta unor acte extrem de intime cum ar fi avortul. Trecerea in ilegalitate ale anumitor drepturi naste monstrii, pentru ca persoanele care indraznesc sa incalce legile au o autoritate incredibila asupra celor ce au nevoie de serviciile lor.

Gabita si Otilia sunt doua colege de camera caministe puse in fata unei decizii inumane. Gabita are nevoie de un avort, ilegal la vremea respectiva, iar cel care urmeaza sa o “ajute” le cere sa fie platit nu doar in bani, ci si in natura, si nu de una dintre ele, ci de amandoua. Poate disperarea Gabitei justifica faptul ca ea accepta imediat conditiile, insa gestul Otiliei de a se supune acestei cerinte inumane, mi se pare de-a dreptul eroic. Stiu ca actul de a avorta e singurul mod in care Gabita isi poate implini propria vointa intr-un stat totalitar, dar pretul pe care ea trebuie sa-l plateasca mi s-a parut mult prea mare. Pentru mine a fost un chin sa vad unele scene, imi tot venea sa-mi feresc privirea si am si facut-o de cateva ori…

Filmul asta e numai bun de privit din perspectiva teoriilor lui Michel Foucault despre putere si cunoastere; intre personajele din film se schimba mereu raporturile de putere. Intr-un stat in care puterea apartine poporului, puterea nu apartine de fapt nimanui. Pentru ca trebuie sa dea socoteala exclusiv unei entitati invizibile si ubicue, angajatii statului se comporta ca si cum ti-ar face un mare serviciu atunci cand de fapt isi fac doar meseria pentru care sunt platiti chiar de tine.

Altfel, tehnic vorbind, filmul e un amestec de cine-verite si stilul Dogma95, bine facut si jucat.

I-as aduna intr-o camera pe toti, fanaticii anti avort, punkistii vestici comunisti tineri si cool si pe toti mosii si babele de prin autobuze, care mai regreta vremurile de alta data si i-as pune sa vada filmul asta cu ochii larg deschisi (cum l-au pus cercetatorii pe baiatul ala din Clockwork Orange), ca sa o lase mai moale cu nostalgia.

Traume

Imi vine tot mai greu sa vad filme americane “la sentiment” despre eroii si victimele atacurilor teroriste din 2001… Imi vine greu pentru ca toate mizeaza foarte mult pe emotie si nu pot sa-mi scot din minte ideea ca ceea ce vad e aproape sigur propaganda mascata. Problema cea mai mare apare atunci cand filmul, desi da senzatia de propaganda, nu e, de altfel, deloc rau.

Reign over me e povestea unui dentist casatorit si familist, care se reintalneste cu fostul sau coleg de camera din colegiu, care si-a pierdut familia (nevasta, 3 fiice si un pudel)  in atentatul de la 11 septembrie.

In urma acestei intalniri, cei doi devin din nou prieteni si au amandoi de castigat. Charlie, vaduvul, ramasese cu traume psihologice grave in urma pierderii familiei sale, de care evita sa-si aminteasca, izolandu-se de toti cunoscutii. In schimb, isi traia o a doua adolescenta, colectionand discuri, plimbandu-se prin New York cu o trotineta motorizata si facand “cure” de Mel Brooks in cinematografe deschise noaptea. Johnson, fostul coleg de camera a lui Charlie, e usor coplesit de rutina vietii lui de dentist casatorit. Linistea vietii lui e intrerupta ocazional de cate o pacienta pusa pe fapte mari, care ii face avansuri deloc voalate. Treptat traumele lui Charlie incep sa dea semne de vindecare, iar Johnson isi da seama cat de mult isi iubeste familia si invata din experienta lui Charlie, cat de mult conteaza fiecare clipa petrecuta impreuna.

Morala: iubeste-ti familia acum ca maine poate vrei tu sa-i iubesti, dar nu-i mai ai…

Trebuie sa recunosc ca, in ciuda mesajului familisto-idealist, filmul nu mi-a displacut pentru ca reuseste sa dozeze scenele emotionante, de stat cu nasul in batista, cu un umor sanatos. Adam Sandler care mi-a placut si in Punch Drunk Love dovedeste ca poate mai mult decat rolulurile deja clasice din comedioare de 2 lei.

Dar, cum ziceam, atunci cand americanii scot emotia la interval, eu nu pot sa ma emotionez prea tare fiindca ii suspectez de propaganda…

Am terminat-o cu femeile!

Cel putin pentru o vreme… Dupa Zadie Smith, mi-a picat imediat in mana Bastarda Istanbulului de Elif Shafak, alta autoare multiculturalista, de data asta de origine turca, in prezent profesoara la o universitate americana.

 Bastarda Istanbulului e o carte populata de foarte multe femei, ceea ce m-a facut sa am o reactie de respingere initiala, asa cum am avut in copilarie cand mama mi-a pus in brate o lectura, credeam eu strict “muiereasca”, si anume Mandrie si prejudecata de Jane Austen. Asa cum in copilarie m-am lasat prins in lumea surprinzator de proaspata si amuzanta a unei familii cu mult prea multe fiice, asa si acum am cazut in plasa povestii familiei Kazanci, unde sunt prea multe matusi.

In familia Kazanci, barbatii au o viata foarte scurta, asa ca nu e de mirare ca familia e aproape exclusiv feminina. Intr-un conac din Istanbul traiesc 4 generatii de femei: una bucata strabunica simpatica si atinsa de un alzheimer incipient, o bucata bunica despre care se spune ca ar fi fost Ivan cel Groaznic in alta viata, 4 bucati matusi (una profesoara severa, alta clarvazatoare, alta tatuatoare profesionista si una careia nu i-s toti boii acasa, dar intr-un mod haios) si una bucata nepoata la sfarsitul adolescentei, nihilista si rebela, fiica matusii Zeliha, tatuatoarea. Pe langa aceasta “fauna” feminina, mai traieste in casa aia si un pisoi lenes, care nu are vreun rol decisiv in roman, dar trece gratios dintr-o pagina in alta, contribuind la potentarea atmosferei vrajitoresti din casa familiei Kazanci. Exista ce-i drept si un reprezentant masculin, singurul frate al matusilor, Mustafa, trimis la studii in Arizona in speranta ca va scapa de blestemul barbatilor din familie.

Aparenta liniste din familia Kazanci e intrerupta de vizita surpriza a fiicei vitrege a lui Mustafa, venita la Istanbul tocmai din Arizona, pentru a da de urma trecutului familiei sale din partea tatalui bun, de origine armeana. Aceasta vizita trezeste amintiri din trecutul recent al familiei Kazanci, dar si din trecutul mai indepartat. Adevaruri dureroase despre identitatea tatalui fiicei bastarde a matusii Zeliha ies la iveala, odata cu adevaruri la fel de dureroase legate de “genocidul armean” de care s-au facut vinovati otomanii la inceputul secolului 20.

Autoarea trece cu foarte mare dezinvoltura dintr-un plan intr-altul, de pe un continent pe altul si din trecut in prezent, reusind sa creeze un oarecare suspans si sa creasca tensiunea legata de rezolvarea unor mistere acumulate de-a lungul romanului. Felul in care trecutul influenteaza prezentul in acest roman, cat si felul in care curge scriitura, dar si tipul de mister, elucidat la final, m-a dus cu gandul la Middlesex de Jeffrey Eugenides si la Ma numesc Rosu de Pamuk.

Desi romanul are niste intorsaturi de situatie usor telenovelistice si un suspans aproape de roman politist, Shafak vorbeste de un adevar istoric foarte rusinos pentru turci, dar mai ales foarte dureros pentru armeni si anume “genocidul armean.” Traumele lasate de acest genocid sunt inca vii, iar pentru a incepe procesul de vindecare, e nevoie de o confruntare cu trecutul.

 Pentru mine lectura acestui roman, compania matusilor fictive si atmosfera orasului Istanbul au fost o placere. Recomand aceasta lectura impreuna cu muzica din filmul The Sound of Istanbul si cu un pic de Johnny Cash.

Totusi, pentru moment, gata cu femeile! Ma asteapta Jucatorul de go de Kawabata, Trans-atlantic de Gombrowicz si Relatare despre regele David De Stefan Heym… Oare pe care sa-l incep?

Realismul isteric

Mi-au picat in mana in acelasi timp On Beauty si White Teeth de Zadie Smith si aleatoriu am ales sa incep cu On Beauty care m-a convins sa incerc si White Teeth.

Am inceput On Beauty cu foarte multa bunavointa pentru ca venisem la un pom laudat de omeni in care am incredere, insa primele 100 de pagini le-am parcurs cu o spranceana ridicata critic. Ma deranja realismul vocii autorului omniscient, faptul ca actiunea se petrece in spatiul universitar si are un aer autoironic a la David Lodge (un autor care nu e tocmai pe gustul meu), un ton usor feminist, tematica multiculturala atat de la moda si colac peste pupaza mai era si vorba despre o familie (si eu nu sunt un mare fan al romanelor de tip saga familiala, desi exista si exceptii si nu putine).

 Aceste 100 de pagini s-au dovedit insa necesare pentru ca fiecare membru al familiei Belsey sa capete o identitate bine conturata si pentru ca apoi romanul sa inceapa sa captiveze. Familia Belsey e o familie birasiala si liberala, mama, Kiki, e de origine Afro-Americana si e o simpla infirmiera, iar tatal e profesor universitar specializat in istoria artei, alb, liberal si adept exclusiv al artei abstracte.

M-a socat realismul acestui roman, nu mai citisem de mult timp ceva scris din perspectiva unui autor omniscient care nu se abate de la scriitura de tip realist, nu cade nici in autoreferentialitate si nici in vreun pic de realism magic. Romanul asta cred ca ar putea fi pus intr-o capsula a timpului si pastrat pentru ca generatii viitoare sa afle cum era sa traiesti la inceputul secolului 21. Intrigat, am vrut sa aflu daca aceasta Zadie Smith e reprezentata vreunui nou curent realist in literatura si se pare ca, intr-adevar, se poate vorbi despre un nou realism pe care un critic l-a numit realism isteric. E drept ca acest critic folosea in sens peiorativ acest termen, criticand-o pe Zadie Smith ca vrea sa cuprinda totul intr-un roman, ca jongleaza cu prea multe personaje si nu ii da greutate nici unuia dintre acestea. El se referea in special la White Teeth cand facea aceste acuzatii.

 Parerea mea a fost exact inversa acestui critic. Mie mi s-a parut ca toate personajele principale din roman au suficienta greutate, iar cele secundare sunt excelent creionate. Cat despre acuzatia ca Smith ar incerca in zadar sa vorbeasca despre tot si toate, eu cred ca i-a iesit destul de bine figura.

In On Beauty, nu se intampla lucruri senzationale, ci e vorba despre viata de zi cu zi a unei familii, unice in felul ei, dar obisnuite in acelasi timp. Smith prezinta doua tipuri de familie, una liberala si una conservatoare, demascand partile rele ale ambelor. In acelasi timp, in roman avem si doua personaje care reprezinta doua viziuni complet opuse asupra artei si a moralitatii.

Fiind ea insasi dintr-o familie birasiala, pe Smith o intereseaza problematica rasiala si multiculturalismul. Un plan important din roman e ocupat de acest subiect atat de actual in literatura contemporana americana si vest europeana.

Pe langa acest multiculturalism, Zadie Smith vorbeste si despre lucruri mai putin politicizate. Titlul romanului e ispirat de o lucrare cu acelasi nume de Elaine Scarry, care e dedicata frumusetii. Daca Scarry vorbeste despre frumusete din perspectiva filosofului, Smith o face din perspectiva romancierului.

Ca majoritatea scriitorilor recenti si multiculturalisti, Smith e o umanista, iar din scriitura ei transpira dragostea de viata si de oameni. Prin intermediul unui personaj secundar, dar care mie mi s-a parut cel mai emotionant (sotia casnica a unui critic de arta ultra-conservator) Zadie Smith propune o atitudine contrara ideii lui Sartre: “L’enfer c’est les autres.” Personajul lui Smith crede ca “There is such a shelter in all of us.” Smith vorbeste despre dragoste fara a cadea in patetisme si lirisme, vorbeste despre modul in care aceasta se schimba si despre multiplele feluri de dragoste.

On Beauty este un roman, despre familie, despre alegeri pe care le facem si ne marcheaza viata, despre frumusete in arta si frumusete fizica, despre casnicie, despre fidelitate, moralitate si dragoste, despre lucrurile inefabile care fac viata frumoasa. Marea realizare a lui Smith e ca reuseste sa nu fie siropoasa sau exagerat de patetica, desi e adesea pe muchie de cutit.