si francezii e oameni

Nu stiu daca o fi fost din cauza privarii de fictiune pentru ceva timp, dar mi-a picat tare bine un film frantuzesc de prin anii 80. Nu stiu daca povestea in sine e mare scofala, dar atmosfera e foarte frumoasa, iar coloana sonora le intrece pe toate. Nu ma mai satur pianul asta.

Episodul 5: Mi-au placut, dar mi-a trecut…

Cartile sunt uneori ca hainele: unele sunt croite excelent si nu se demodeaza niciodata, altele raman mici in timp ce tu cresti, iar unele pe care le-ai purtat cu drag odata, raman la fel in timp ce tu te schimbi si pur si simplu nu ti se mai potrivesc. Din aceasta ultima categorie fac parte cartile pe care le-am iubit intr-o anumita perioada, care m-au marcat atunci, dar care care acum imi sunt indiferente sau pur si simplu au fost parca demascate si si-au pierdut aura de mister care ma fascina.

Sa le iau cronologic:

Pe drum de Jack Kerouac – Pe vremea adolescentei incipiente, intr-un orasel in care nu se intampla nimic, aventurile lui Kerouac si loserii lui beat, exaltati si innebuniti sa traiasca momentul, imi dadeau speranta ca drumul e un scop in sine si nu ai nevoie de vreo destinatie. Imi placea si legenda tehnicii lui narative, conform careia Kerouac a scris romanul dintr-un suflu, intr-o stare de euforie sustinuta de alcool si droguri usoare , pe o bucata de hartie lunga, lunga, in asa fel incat sa nu aiba nevoie de pauze, ca un instrumentist de jazz care improvizeaza. Acum nu cred ca as mai avea capacitatea de ma entuziasma de entuziasmul lui Kerouac si mi-ar fi greu sa nu il judec drept simplu si imatur, la fel si scriitura lui exaltata s-ar putea sa-mi para butucanoasa, desi unele pasaje raman cu adevarat frumoase.

Lupul de stepa de Hermann Hesse – Cred ca ar trebui fondat un club al fostilor lupi de stepa pentru ca, discutand cu mai multi prieteni, am aflat ca suntem multi cei care in adolescenta ne identificam cu personajul lui Hesse pe care acum il respigem majoritatea. A trecut atat de mult timp de cand l-am lasat balta pe Hesse incat nici nu mai tin minte exact ce m-a exasperat

Orice de Henry Miller – Miller a fost prima mea intalnire cu literatura sexual explicita si multa vreme am citit cu nesat orice mi-a picat in mana. Sexul nu era insa o chestie gratuita, nu doar in scop in sine, ci cheia operei lui Miller. Imi aduc aminte de volumele alea cartonate si mult prea scumpe care au iesit pe vremea studentiei mele si, drept urmare, ce bataie era la BCU pe Sexus. Desi era relativ nou, bietul volum arata mai rablagit decat Letopisetul Tarii Moldovei in editie originala.  Ma incanta umorul negru si anarhismul lui plin de energie si imi amintesc cum subliniasem aproape fiecare pagina din Tropice cu exaltarea regasirii unor ganduri proprii neformulate, scrise intr-un mod extrem de direct si lipsit de pretentii, in ciuda complexitatii lor. Dar nu stiu cum si cand mi-a pierit entuziasmul. Odata ce am trecut de primul soc al noului si pana atunci nespusului, nu prea am mai avut multe de gasit in romanele lui care mi-au parut brusc ca se repeta nepermis de mult.

Apocalipsa dupa McCarthy

Cum supravietuiesti intr-o lume moarta, dupa un dezastru de proportii uriase, despre asta e vorba in The Road, de Cormac McCarthy, autorul vinovat si de romanul No Country for Old Men. Povestea e simpla: un tata si un fiu nenumiti urmaresc un drum care duce spre sud, spre ocean, dupa un dezastru in urma caruia natura a fost complet distrusa si orice vietate, cu exceptia oamenilor si a unui caine, a murit. Supravietuitorii se impart la fel de simplu in doua categorii: oameni buni si oameni rai. Cei rai traiesc in haita si, in lipsa oricarei surse de hrana, au devenit canibali, iar cei buni sunt familii care traiesc din conserve gasite in case si magazine parasite si paraginite.

Pana aici totul aduce foarte mult cu un scenariu clasic de film apocaliptic cu zombi, dar puterea povestii si groza pe care o starneste e mult mai puternica deoarece bestiile care vaneaza carnea de om sunt si ei oameni ca tine, dar care intr-o situatie extrema si-au pierdut elementul care ii definea drept umani. Totul e cu atat mai infricosator cu cat scenariul este foarte plauzibil si te face sa te intrebi ce hotarare ai lua tu, care ar fi limita umanitatii tale.

Ca si No Country for Old Men, The Road are calitatile unui thriller, te tine cu sufletul la gura si scriitura e atat de viscerala incat ajungi sa simti pe pielea ta experientele extreme ale personajelor si citesti in goana, sperand ca finalul va aplana tensiunea creata. Scriitura lui McCarthy e una foarte masculina, daca exista asa ceva, e minimalista si taioasa si foarte vizuala. Mi-a fost foarte usor sa imi imaginez povestea mental, cadru cu cadru, ca pe un film. Suspansul e extraordinar de bine gradat, iar unele scene si de-a dreptul horror. Dupa fiecare scena exista o pauza si stilul asta m-a dus cu gandul la taieturile de montaj. Cred ca e un roman care ar putea fi ecranizat cu succes, asta daca povestea cade pe mainile unui regizor la fel de genial ca McCarthy. De fapt, se pare ca filmul e in productie si va iesi in toamna, anul asta.

M-a surprins, cum ziceam, simplitatea povestii. Simplitatea e o chestie ciudata pentru ca iti da senzatia ca ii e oricui la indemana sa scrie asa, dar de fapt e cel mai greu lucru. Alt paradox al simplitatii e ca ascunde de fapt complexitate si poate usor deveni simbol si arhetip.

McCarty zicea pe undeva ca nu ii intelege pe scriitorii de genul lui Marcel Proust si ca el nu poate scrie decat despre situatii de viata si de moarte. Despre asta e vorba in The Road, despre cum e sa traiesti cu sufletul la gura si cu prezenta ubicuua a mortii, despre ce inseamna umanitatea si cat de fragila e.

Episodul 4: De capatai

Mi-e greu sa scriu despre cartile care m-au impresionat cel mai mult, pentru ca orice as spune nu e suficient. Voi incerca totusi sa fac o insiruire aleatorie si sa-mi motivez alegerea:

William Faulkner – Zgomotul si furia

E una dintre putinele carti recitite si una care, intr-o lume ideala, ar trebui citita de doua ori de catre toata lumea. Cartea asta e o poveste spusa intr-un mod cu totul nou si e o poezie in acelasi timp. Mai multi prieteni mi-au zis ca nu au putut trece de primul capitol, ca scriitura e prea greoaie. Nu mai tin minte cum a fost primul capitol pentru mine prima oara, dar a doua oara ca fost o experienta rara in care am inteles ca nimic nu e intamplator in scriitura aparent haotica a lui Faulkner, ca totul e la locului lui si totul are o semnificatie. La finalul fiecarui roman de Faulkner am simtit o enorma satisfactie, chiar daca lectura nu a fost mereu usoara, in final totul se leaga si poti privi de sus constructia complexa creata de autor.

Kurt Vonnegut – Abatorul 5

Abaturul 5 a fost prima mea intalnire cu Vonnegut si cu postmodernismul. M-a frapat intai umorul negru, autoironia, modul in care tragicul devine comic  si umanismul lui care nu moare niciodata, in ciuda realitatilor potrivnice, apoi felul in care a luat un gen vechi de cand lumea, literatura de razboi, si l-a intors pe dos.

Orhan Pamuk – Ma numesc rosu

Desi nu e tocmai subtire, am citit romanul asta pe nerasuflate, acasa, in statie, in autobuz, asteptand la cafenea si as fi citit si din mers daca as fi avut 2 perechi de ochi, asa de mult m-a prins. Nici nu stiu ce mi-a placut mai mult: povestea, Istanbulul de alta data, misterul, atmosfera, personajele sau constructia narativa. Pamuk a creat o lume in romanul asta, o lume extraordinar de bogata si frumoasa, cu bune si rele, de care nu m-as mai fi saturat.

Italo Calvino – Daca intr-o noapte de iarna un calator

Am ezitat daca sa includ si acest roman pentru ca a trecut ceva vreme de la lectura si ma intreb cum mi-ar placea acum. Imi amintesc mai mult de reactia mea la lectura decat de detaliile povestilor neterminate din roman. Pentru ca eram la o varsta frageda, un fel de inceput al vietii, m-a entuziasmat ideea de poveste fara sfarsit, pentru ca asa ma simteam si eu atunci, un proiect abia inceput, cu finalul deschis. Am savurat joaca lui Calvino, mica lui rafuiala cu critica si personajul cititoarei ideale. Vera si Anda sunt insa de complet alta parere. Am de gand sa recitesc cartea curand.

Fiodor Dostoievski – Fratii Karamazov si Idiotul

Ce adolescent la varsta intrebarilor nu cade sub vraja personajelor lui Dostoievski si a marilor probleme dezbatute de el?

Gabriel Garcia Marquez – Un veac de singuratate

A trecut multa vreme de cand devoram Marquez opere complete, dar imi aduc aminte clar lumea luxurianta cu conquistadori si matusi fantastice. A fost prima mea intalnire cu realismul magic si de-atunci orice tine de acest gen trebuie sa se ridice la nivelul columbianului, iar asta nu e deloc usor, de-asta poate nu m-am dat in vant dupa Salman Rushdie.

Lista ramane deschisa

Cum m-am impacat cu Paul Auster

Uneori, chiar si cand dragostea e mare, plictiseala poate aparea intr-o relatie  Asa s-a intamplat intre mine si cartile lui Paul Auster mai demult. De-atunci a trecut ceva vreme si mi s-a facut din nou dor de scriitura lui. Asa am ajuns sa citesc Man in the Dark, ultimul sau roman, in care am simtit o schimbare de perspectiva care m-a bucurat si care m-a facut sa ma indragostesc iar.

Cartea e subtirica si se citeste dintr-o suflare, dar e destul de condensata, tipic genului de metafictiune in care se incadreaza. Un critic literar, August Brill, ramas vaduv (iar), accidentat si cazut la pat intr-o casa bantuita de doua femei singure si insingurate, se simte si el singur si pentru a alunga gandurile dureroase isi spune povesti siesi.

Cei ce-l iubesc pe Auster fara sovaieli vor aprecia probabil mai mult povestea in poveste pe care Brill o inventeaza in noptile cu insomnie, decat povestea rama. E in stilul clasic austerian, absurd: o distopie despre un tip obisnuit care se trezeste intr-o lume paralela in care, dupa 11 septembrie, in America izbucneste un razboi civil intre New York si restul tarii. Personajul trebuie sa il omoare pe un autor care e vinovat pentru inventarea acestei lumi paralele si care e tocmai August Brill. Ajungand cu lectura pana aici, am inceput sa imi dau ochii peste cap si credeam ca e vorba doar de inca o metafictiune fumata, despre moarte autorului si alte blablauri postmoderniste care ma entuziasmau odata.

Dar, spre marea mea surprindere, lucrurile nu cad complet in absurd ca de obicei. Brill nu isi pierde mintile si nici capacitatea de a face diferenta intre fictiune si viata reala, ci isi omoara personajul (in loc sa fie el omorat de personaj) si incepe sa revina la viata.

Parerea mea e ca in romanul asta Auster ii face un elogiu realismului si (foarte indirect), femeilor si familiei. Deprimati tare, Brill si nepoata lui isi petrec zilele sedati, urmarind filme vechi realiste. Nepoata are o pasiune pentru detaliile din filme prin care, fara cuvinte, doar prin mici gesturi, sunt transmise lucruri mari. Gesturile acestea marunte despre care vorbeste nepoata sunt facute de personaje feminine care incearca sa traiasca mai departe in momente critice, tinandu-se de rutina zilnica. Asa si Brill si nepoata lui, unul deprimat de pierderea sotiei si cealalta de moarte violenta a iubitului in Irak, ajung in final sa regaseasca pofta de viata.

Dupa o noapte in care Brill ii povesteste nepoatei viata lui: cum si-a intalnit sotia, cum s-au despartit, cum s-au impacat si multe altele, cei doi hotarasc sa ia un mic dejun sanatos, asta dupa saptamani de depresie si lipsa de pofta de mancare. Si asa se termina romanul: cu un mic dejun sanatos.

M-a dat pe spate finalul asta, chiar nu ma asteptam de la Auster la ceva atat de simplu si realist. Toata scena seamana foarte mult cu scenele preferate ale nepoatei din filmele realiste si de-asta ziceam ca Auster descopera realismul la batranete. Si da, se simte ca imbatraneste, e poate chiar putin sentimental. Dar asta era fix ce imi lipsea mie din romanele lui mai vechi: suflul uman.

Alta parere aici

Episodul 3: Nevermore

Exista unele carti sau autori cu care m-am intalnit o data sau de cateva ori si, datorita unei “nepotriviri de caracter”, nu vreau sa mai aud de ei. Nu stiu cum se face, daca e o coincidenta sau nu, dar doi dintre cei care m-au suparat cel mai tare sunt autori francezi relativ recenti. Dintre productiile sus numitei natii prefer vinurile si mancarea, hai si filmele de cele mai multe ori, dar literatura contemporana nu prea. Dar sa nu-i arunc pe toti in aceeasti oala, ca musiu Flaubert, Celine, Vian si multi altii mi-au placut si imi mai plac. Si chiar daca nu sunt francezi, multi dintre autorii dragi mie si-au facut veacul si au scris la Paris.

Dar sa revin la cei doi insuportabili si anume, in ordine cronologica: Pascal Bruckner si Frederic Beigbeder.

Lui Bruckner poate ca ar trebui sa-i mai dau o sansa, pentru oricum am citit doar Luni de fiere si pentru ca omul spune niste chestii care sunt dure, dar adevarate. Reactia mea la Bruckner a fost asemanatoare cu cea pe care mi-a declansat-o Elfriede Jelinek, nu ma indoiesc de talentul celor doi sau de faptul ca lucrurile pe care le spun ei trebuie spuse, dar ma infioara ochiul lor rece si marele gol din spatele personajelor si povestilor lor. Mie mi-e destul golul vietii reale si in fictiune imi place plinul; autorii care sunt ca un fel de dumnezeu binevoitor si isi iubesc personajele intr-un mod mai mult sau mai putin evident. Poate ar trebui sa citesc eseurile lui Bruckner, desi am senzatia ca va fi o experienta de deja vu.

Beigbeder nici nu merita sa stea in aceeasi propozitie cu Bruckner de fapt, pentru ca e tipul de autor care sper sa dispara odata cu epoca pe care o reprezinta. Cartile lui reflecta inteligenta emotionala a unui pusti teribilist de 16 ani cel mult, iar scriitura aproape ca nu exista. Tipul nu face decat sa isi rescrie jurnalul in diferite genuri literare, mai un roman, mai o piesa si uneori se foloseste in mod stangaci de trucuri narative deja vechi, din repertoriul postmodernismului. Trebuie sa recunosc ca stie marketing, e ca un fel de Paulo Coelho pentru urbanii corporatisti si scoate tot felul de maxime si aforisme de tip slogan, pe care le tot aud citate. Cea mai uzitata e aberatia conform careia dragostea dureaza 3 ani, de parca un pusti de 16 ani ca el stie ce-i aia.

Un personaj linistit

In cautarea unor noi autori interesanti, am dat peste Joseph O’Neill si romanul sau Netherland care e in curs de aparitie la editura Leda si a fost elogiat sus si tare de New York Times ca fiind cel mai cel roman post 11 septembrie. Pe mine m-a lasat cam rece cartea asta premiata si laudata de critici si de autori contemporani de-o potriva.

Despre ce-i vorba? Hans e un olandez, care a trait la Londra si apoi s-a mutat in New York impreuna cu sotia si proaspatul lor copil. Totul de merge bine si frumos, amandoi au joburi corporatiste banoase si un loft tredy in Tribeca parca, pana cand se intampla 11 septembrie si se trezesc ca trebuie sa isi paraseasca locuinta pentru a se muta nici mai mult nici mai putin decat la faimosul hotel Chelsea. Nevasta lui Hans sufera de soc post-traumatic si isi ia jucariile si bebelusul si pleaca inapoi pe vechiul continent, la Londra. Ramas singur intr-un hotel bantuit de tot felul de personaje dubioase (un tanar turc costumat in inger, un traficant de droguri, un dentist care are cabinetul in camera lui de hotel) trece printr-o depresie pe care si-o trateaza jucand cricket cu tot felul de imigranti din lumea a treia intr-un parc new yorkez.

Un tip din clasa mijlocie coboara in lumea clasei de jos, a proaspetilor imigranti din tari exotice, taximetristi sau mici gangsteri, de aici si titlul (Netherland, adica tara de jos). Dintre toate personajele colorate si la propriu si la figurat cu care foarte albul Hans ajunge sa interactioneze jucand cricket, Chuck Ramkissoon, un personaj dubios, dar foarte prietenos, este cel care il marcheaza. Un critic zicea ca Chuck e un fel de great Gatsby din romanul lui Fitzgerald si ca Hans e doar naratorul povestii lui. Eu cred totusi ca povestea e predominant a lui Hans, desi prietenia cu Chuck are o pondere foarte mare si e partea romanului care mi-a placut cel mai putin.

M-au plictisit enorm pasajele despre cricket, un joc pe care nu il inteleg si in general mi s-a parut ca romanul asta este despre prea multe lucruri si pentru ca vrea sa spuna prea multe, ajunge sa le trateze pe toate superficial. Iar Hans e un personaj atat de pasiv incat iti vine sa il iei la pumni. O fi toleranta specifica olandezilor, nu stiu, ca n-am cunoscut nici unul, dar e exagerat de calm cand afla ca Chuck e un mafiot violent si cand trebuie sa il cunoasca pe noul iubit al nevestei sale pe care inca o iubeste.

M-a surprins si complexat scriitura lui O’Neill, care are o eleganta si un vocabular de moda veche. Nu e nimic colocvial in intorsatura lui de fraza care mi-a amintit de alt iubitor al infloriturilor din condei, John Updike. A fost pe alocuri obositor pentru ca intalneam multe cuvinte necunoscute la fiecare pagina si m-am apucat sa fac o lista si sa le caut in dictionar, fapt ce a ingreunat lectura. Ma roade putin curiozitatea sa vad cum a fost tradusa, pentru ca nu mi se pare o carte deloc usoara din punctul asta de vedere.

M-a lasat putin in ceata romanul asta, nu pot sa spun nici ca e prost, dar nici nu pot sa fiu de acord cu elogiile aduse de critici. Insa i-as mai da o sansa autorului cu siguranta.

Paul Auster & Siri Hustvedt

Un podcast foarte misto: interviu in doi cu Auster & Hustvedt

Ar fi interesant un interviu asemanator cu Foer & Krauss

Episodul 2: Lecturi interzise

Mie parintii nu mi-au interzis nicio carte, dar am aflat de la altii cam ce ar fi interzis si am citit cu foarte mare atentie… La o varsta frageda, o prietena mi-a aratat pe raftul cel mai de sus al bibliotecii parintilor ei, o carte care ii era interzisa: Decameronul de Boccaccio. Am observat ca respectiva carte statea la indemana in biblioteca familiei mele si din momentul ala m-a atras ca un magnet de fiecare data cand nu era nimeni de fata. Am citit-o din scoarta in scoarta pentru a gasi pasajele interzise, dar nu era nici pe departe atat de revoltatoare cum imi inchipuiam eu. Tot ce imi mai amintesc acum e ceva foarte, foarte vag despre niste calugarite cam vesele.

Mai tarziu a fost isteria cu Twin Peaks-ul lui David Lynch, din care ma intreb ce intelegeam la varsta respectiva. Cert e ca serialul asta era singurul lucru care ma putea aduce acasa de la joaca, in serile de vara. Povestea, muzica stranie si personajele sonate ma fascinau pur si simplu. Evident ca atunci cand s-a tradus Jurnalul Laurei Palmer ma ardea sa-l citesc, dar genul asta de carte nu era de gasit in biblioteca alor mei.

Singura data cand am citit impreuna cu cineva, mai precis cu apropape jumatate de clasa, a fost cand o colega a adus la scoala un exemplar din sus numitul jurnal, pe care nu se putea hotara cui sa-l imprumute intai. Asa am ajuns sa citim cu voce tare  in fiecare pauza, cu schimbul.  Cu ocazia acestei lecturi am trait una dintre cele mai uncool ipostaze din viata mea. Cu o candoare specifica varstei, am intrerupt cititorul pentru a intreba ce inseamna cuvantul “lesbiana”, moment in care colegii adunati ciorchine s-au intors spre mine cu o privire superioara si mi-au explicat afectati despre ce-i vorba. Am incercat si o a doua lectura colectiva cand a aparut jurnalul agentului Cooper, dar povestea asta nu a reusit sa tina niste pustani galagiosi in liniste toata pauza.

Ma gandesc ca ar fi fost bine ca parintii mei sa-mi fi interzis si ei ceva, de exemplu: Divina comedie, Metamorfoza, In cautarea timpului pierdut sau oricare dintre cartile pe care as fi vrut sa le citesc, dar n-am apucat. Asa sigur apucam.

Ce-am iubit si ce-am pierdut

Suna cam patetic titul asta, dar e inspirat de titlul romanului What I Loved de Siri Hustvedt, care e intr-adevar pe alocuri patetic, dar in sensul bun. Primul titlu care mi-a venit in minte pentru acest post e “nevasta lui Auster”, dar mi-am dat seama ca ar fi nedrept, desi recunosc ca aceasta legatura de familie, dar si recomandarea insistenta venita din partea cuiva de incredere, m-a convins sa deschid cartea cu o coperta care putea foarte bine sa acopere un roman de Sandra Brown. Ideea e ca am pornit la drum cu multe prejudecati legate de carte si autoare, dar pagina cu pagina am uitat de toata reticenta si pur si simplu m-am “afundat” in poveste. Chiar am incetat sa mai ranjesc ironic la afirmatia unui critic care zicea ca poate vom ajunge sa ne amintim de Paul Auster drept sotul lui Siri Hustvedt si nu vice versa.

Leo, un profesor de istoria artei, cumpara tabloul unui artist necunoscut, Bill Wechsler, si pe langa prietenia care se leaga intre cei doi si familiile lor, articolele scrise de Leo despre lucrarile lui Bill, il fac celebru pe acesta din urma. Desi nu prea inghit usor romanele despre lumea academica a la David Lodge, am mers mai departe cu lectura pentru ca simteam o umbra ”austeriana” planand peste aceasta prietenie idilica intre intelectuali si nu m-am inselat.  Prietenia devine si mai idilica atunci cand Leo si Bill au doi fii cam in acelasi timp si se mai si muta in aceeasi cladire. Povestea se intinde peste zeci de ani si treptat viata lor idilica e marcata de pierderi ireparabile, iar lucrurile iau intorsatura tragica asteptata. Spre final, cartea te prinde aproape ca un roman politist, ma rog, unul la fel de “politist” ca un roman de Paul Auster.

M-au impresionat in special pasajele in care sunt descrise in detaliu lucrarile lui Bill si in general ideile despre arta strecurate in carte. M-am regasit in sentimentul de gol si uneori greata lasat de arta moderna contemporana super experimentala, de genul asta. Si mi-am amintit de doua zile in care am vizitat consecutiv un muzeu de arta sa zicem clasica si apoi unul de arta contemporana si de reactiile complet opuse pe care mi le-au starnit. Arta clasica, mai ales Vermeer si Rembrandt, iti transmit o emotie, o stare de mirare placuta pe care mi-e greu sa o exprim, pe cand arta contemporana nu m-a lasat tocmai rece, dar mi-a dat o stare de neliniste neplacuta, de parca m-as fi uitat la o pagina goala despre care cineva mi-a zis ca e o capodopera. Nu ma pricep deloc la arta, dar m-a exalta intr-o vreme teoria din spatele pop art-ului si mai ales din spatele expresionismului abstract. Insa, fata in fata cu capodoperele curentelor respective m-am trezit uitandu-ma ca bou’ la poarta noua, ca sa nu mai zic de nimicul simtit in fata unei lucrari de Jackson Pollock, pe care credeam ca il admir.

Prin intermediul personajului Violet, a doua sotie a lui Bill, Hustvedt a introdus tot felul de informatii si cazuri ciudate de boli mai mult sau mai putin inchipuite, precum isteria si anorexia: povestea adevarata dintr-un spital francez in care toate femeile diagnosticate cu isterie au inceput intr-o buna zi sa latre. Personajul chiar lanseaza o teorie interesanta cum ca bolile astea sunt un simptom al timpurilor, ca apar ca un virus, plutesc in aer intr-o anumita perioada istorica si unii indivizi sunt contaminati intr-un mod misterios.

M-a intrigat faptul ca autoarea alege sa isi spuna povestea din perspectiva unui personaj masculin; am urmarit cu atentie constructia acestuia, dar mai ales m-am intrebat de ce face asta. Raspunsul vine chiar de la ea intr-un interviu in care spune ca i se pare ca vocile masculine sunt in mod traditional luate mai in serios si ca si-a dorit acest gen de autoritate masculina, dar si ca i-a facut placere sa intre in pielea sexului opus. M-am gandit atunci la Madame Bovary si Anna Karenina in care autori barbati au intrat oarecum in pielea unor personaje feminine, diferenta majora fiind insa ca Flaubert si Tolstoi au folosit vocile unor autori omniscienti (daca imi aduc bine aminte), care ofera o anumita distantare de personaj, pe cand Hustvedt foloseste naratiunea la persoana intai, unde tendinta cititorului e sa identifice vocea naratorului cu cea a autorului. Oricum, a reusit sa creeze un narator de sex masculin credibil, cu mici momente in care am simtit niste judecati feminine. Si in roman se discuta autoreprezentarea intr-o persoana de sex opus, atunci cand Leo descopera prima pictura a lui Bill, care se numeste “Autoportret”, dar in care apare Violet si o umbra ambigua care poate fi atat a pictorului, cat si a privitorului.

 O parere mai coerenta si poate mai putin subiectiva despre carte aici (pe autoarea postului o deranjaza influenta lui Paul Auster, dar pe mine nu)

Un interviu (despre alta carte) in care Hustvedt vorbeste si despre influenta lui Paul Auster aici