Stephen King, Sandra Brown si Paul Auster se intalnesc intr-un bar

Mi se intampla foarte rar sa dau peste o carte slaba, dar foarte greu de lasat din mana. Am patit asta cu The Enchantment of Lilly Dahl de Siri Hustvedt, o combinatie foarte stranie de elemente misto si kitsch. Inca de la inceput povestea e pe muchie, o chelnerita tanara si cu ambitii artistice dintr-un oras mic unde aparent nu se intampla nimic, il urmareste de la distanta pe un artist cosmopolit aterizat in mica urbe fara vreun motiv clar. Povestea de dragoste care se infiripa intre cei doi e tare cliseistica, la limita romanelor siropoase, iar intriga aproape politista despre un inger care plimba un cadavru prin cele mai neasteptate locuri m-a dus cu gandul la bestsellerurile gen Stephen King. Totusi senzualitatea si misterul naratiunii au biruit asupra ratiunii si am continuat sa citesc in mare goana pana la sfarsitul foarte dezamagitor.

In ciuda kitschului, Hustvedt are si momentele ei de gratie care mi-au amintit de alt roman de-al ei care mi-a placut. Oraselul e populat de tot felul de personaje stranii, precum cei doi frati batrani nedespartiti si murdari pana in dinti, care lasa in urma lor dare de noroi si au o curte plina ochi de obiecte aruncate de altii, dar pe care ei le colectioneaza asiduu sau batrana vecina care scrie un roman nesfarsit. Ca si in What I Loved, Hustved descrie in amanunt tablourile personajului sau si e extraordinar cat de bine le poti vizualiza pe post de cititor. Pot sa jur ca am vazut tablourile descrise in carte, portretele unor personaje ciudate pe care artistul le invita intai la o sesiune de discutii foarte intime in care ei dezvaluie momentele cele mai delicate si definitorii din viata lor, reale sau inchipuite, si care vor fi incluse in tablou.

Desi m-a dezamagit cu acest roman, o sa citesc totusi si The Sorrows of an American, mai ales fiindca l-am primit deja cadou si pentru ca, desi nu e Hustvedt mereu geniala, lectura e totusi o placere in mod inexplicabil pentru mine si numai buna pentru calatoriile lungi care ma asteapta in aceasta vara.

si francezii e oameni

Nu stiu daca o fi fost din cauza privarii de fictiune pentru ceva timp, dar mi-a picat tare bine un film frantuzesc de prin anii 80. Nu stiu daca povestea in sine e mare scofala, dar atmosfera e foarte frumoasa, iar coloana sonora le intrece pe toate. Nu ma mai satur pianul asta.

Cum m-am impacat cu Paul Auster

Uneori, chiar si cand dragostea e mare, plictiseala poate aparea intr-o relatie  Asa s-a intamplat intre mine si cartile lui Paul Auster mai demult. De-atunci a trecut ceva vreme si mi s-a facut din nou dor de scriitura lui. Asa am ajuns sa citesc Man in the Dark, ultimul sau roman, in care am simtit o schimbare de perspectiva care m-a bucurat si care m-a facut sa ma indragostesc iar.

Cartea e subtirica si se citeste dintr-o suflare, dar e destul de condensata, tipic genului de metafictiune in care se incadreaza. Un critic literar, August Brill, ramas vaduv (iar), accidentat si cazut la pat intr-o casa bantuita de doua femei singure si insingurate, se simte si el singur si pentru a alunga gandurile dureroase isi spune povesti siesi.

Cei ce-l iubesc pe Auster fara sovaieli vor aprecia probabil mai mult povestea in poveste pe care Brill o inventeaza in noptile cu insomnie, decat povestea rama. E in stilul clasic austerian, absurd: o distopie despre un tip obisnuit care se trezeste intr-o lume paralela in care, dupa 11 septembrie, in America izbucneste un razboi civil intre New York si restul tarii. Personajul trebuie sa il omoare pe un autor care e vinovat pentru inventarea acestei lumi paralele si care e tocmai August Brill. Ajungand cu lectura pana aici, am inceput sa imi dau ochii peste cap si credeam ca e vorba doar de inca o metafictiune fumata, despre moarte autorului si alte blablauri postmoderniste care ma entuziasmau odata.

Dar, spre marea mea surprindere, lucrurile nu cad complet in absurd ca de obicei. Brill nu isi pierde mintile si nici capacitatea de a face diferenta intre fictiune si viata reala, ci isi omoara personajul (in loc sa fie el omorat de personaj) si incepe sa revina la viata.

Parerea mea e ca in romanul asta Auster ii face un elogiu realismului si (foarte indirect), femeilor si familiei. Deprimati tare, Brill si nepoata lui isi petrec zilele sedati, urmarind filme vechi realiste. Nepoata are o pasiune pentru detaliile din filme prin care, fara cuvinte, doar prin mici gesturi, sunt transmise lucruri mari. Gesturile acestea marunte despre care vorbeste nepoata sunt facute de personaje feminine care incearca sa traiasca mai departe in momente critice, tinandu-se de rutina zilnica. Asa si Brill si nepoata lui, unul deprimat de pierderea sotiei si cealalta de moarte violenta a iubitului in Irak, ajung in final sa regaseasca pofta de viata.

Dupa o noapte in care Brill ii povesteste nepoatei viata lui: cum si-a intalnit sotia, cum s-au despartit, cum s-au impacat si multe altele, cei doi hotarasc sa ia un mic dejun sanatos, asta dupa saptamani de depresie si lipsa de pofta de mancare. Si asa se termina romanul: cu un mic dejun sanatos.

M-a dat pe spate finalul asta, chiar nu ma asteptam de la Auster la ceva atat de simplu si realist. Toata scena seamana foarte mult cu scenele preferate ale nepoatei din filmele realiste si de-asta ziceam ca Auster descopera realismul la batranete. Si da, se simte ca imbatraneste, e poate chiar putin sentimental. Dar asta era fix ce imi lipsea mie din romanele lui mai vechi: suflul uman.

Alta parere aici

Paul Auster & Siri Hustvedt

Un podcast foarte misto: interviu in doi cu Auster & Hustvedt

Ar fi interesant un interviu asemanator cu Foer & Krauss

Librarii cu carti in engleza

De cate ori calatoresc intr-un oras nou, vizitez neaparat un anticariat sau o librarie exclusiv cu carti in engleza. Prefer anticariatele, desi sunt mai rare, pentru ca sunt mult mai ieftine si imi place sentimentul de a citi o carte pe care e clar ca au mai citit-o si altii. Gasisem la un moment dat o editie veche, de pe la 1890, a unei piese de Shakespeare si care avea pe prima pagina numele diversilor proprietari si data la care au achizitionat-o. Cartea asta a calatorita din Franta in Romania si a trecut prin mai multe epoci si prin mainile unor persoane care acum nu mai exista, pana sa ajunga la mine. Normal ca o sa-mi trec si eu semnatura in continuarea celor 5 si cine stie cat si unde va mai calatori cartea asta.

Cautand adrese de librarii in diverse orase pe unde am calatorit, am dat peste un blog cu review-uri si adresele unor super librarii din toata Europa. Dintre cele catalogate, eu am vizitat una din Praga, care mi-a placut mult si un anticariat din Amsterdam unde te pierzi intre rafturile imense si iti vine sa cumperi tot magazinul la cat de ieftine sunt. Tot pe blogul asta am gasit 2 librarii prin care tare as vrea sa arunc o privire, cea din Maastricht care e intr-o veche biserica si cea din Porto care pare rupta din Numele Trandafirului, cel putin in poza.

Surpriza placuta a fost sa gasesc acolo si libraria nou deschisa in Bucuresti, Anthony Frost, de langa Humanitas, careia ii doresc o viata cat mai lunga. Tot din categoria librarii in engleza, am aflat de Nautilus de pe langa Aviatorilor, dar n-am reusit sa o si vizitez.

anti-clasic

Viata nu tine cont de regulile dramei clasice. Nu are inceput, punct culminant si incheiere. Adica incheiere are, dar e mereu aceeasi si nu are nici o morala sau vreo invatatura. Cei ce incalca legile morale umane scapa adesea nepedepsiti, pe unii ii urmareste constiinta vinovata, pe altii nu.

 In trilogia Bash, Neil LaBute intoarce cu susul in jos drama clasica. Avem 3 povesti:

1) Un business man mormon misogin, care, crezand ca e pe cale sa isi piarda slujba, isi ucide fiica nou nascuta. Mihai Calin e cam inexpresiv in acest rol, isi frange mainile in draci si, desi are pe alocuri niste scanteieri vinovate in priviri, nu poate sa convinga.

2) Un cuplu de tineri studenti mormoni intr-un weekend la New York. Pentru ea a fost un weekend de vis, pentru el weekendul in care l-a omorat pe un poponar batran. Actorul care-l joaca pe “el” povesteste cu o incredibila seninatatea toata intamplarea, nu are nici cea mai vaga urma de remuscari si se straduieste (prea tare) sa mai smulga cate un hohot de ras de la audienta cam amortita. Ioana Flora, in rolul “ei”, are o stralucire discreta, iar personajul e emotionant prin inocenta lui. Cupletul asta mi-a amintit de una dintre povestirile unui autor foarte drag mie, Raymond Carver, care, la fel ca Neil LaBute, are talentul de a insinua socantul si imprevizibilul in viata obisnuita a personajelor.

3. Monologul unei femei care isi ucide fiul adolescent, facut la 14 ani “cu ajutorul” profesorului ei de liceu. Aceasta reintepretare contemporana a dramei Medeei e jucata foarte natural de actrita din rolul principal, care, sub aparenta unei femei absolut obisnuite, ascunde secrete dureroase.

Problema mea cu piesa jucata la Teatrul Act a fost ca, desi mi-am dat seama ca am de-a face cu un text excelent, as fi preferat sa-l citesc, in loc sa-l vad jucat. Nu ma pricep la teatru, dar cand simti ceva de genul asta ca spectator e clar ca ceva e putred in Danemarca… Piesa e foarte lunga, decorul extrem de minimalist si monoloagele bazate doar pe performanta actoriceasca. Pentru mine a fost ca si cum as fi ascultat un audio book impreuna cu mai multi oameni. Unii dintre acesti oameni se stricau de ras cand nu era deloc cazul si au distrus complet momentul cel mai dramatic al piesei.

Vad ca se poarta foarte tare pe la noi dramaturgii americani recenti, insa traducerile sunt cam slabe. Si in aceasta piesa, textul curgea foarte nenatural si nu suna deloc ok in romaneste, pe alocuri am recunoscut niste expresii traduse cuvant cu cuvant din engleza.

Partea buna e ca piesa jucata la Teatrul Act mi-a starnit interesul cu privire la acest dramaturg, pe care insa as prefera sa il citesc in original, la mine acasa, in liniste, cu matul in poala, decat sa-l vad la Teatrul Act impreuna cu niste manelisti care au locuri in primul rand…

Nevasta lu’ Ahab

Cica exista o carte numita “Ahab’s Wife”, in care, surprize surprize, e vorba despre nevasta lui Ahab, baiatul ala cu balena alba. Saracu’ Melville cred ca se rasuceste in mormant. El a scris Moby Dick, intr-un fel, ca pe opusul romanelor sentimentale si efeminate, la moda in vremea lui. Si chiar le descuraja pe duduile nevricoase sa dea banii degeaba pe romanul cu balena, care nu e de nasul lor. Si iata ca o duduie feministo-revizionista s-a trezit sa rescrie povestea din perspectiva feminina a nevestei lui Ahab. Desi nu prea gust deloc povestile astea revizioniste (cu exceptia romanului Friday de Michel Tournier, Robinson Crusoe rescris din perspectiva lui Friday, foarte interesant), pe-asta n-as refuza sa arunc un ochi, critic, normal! Iata si un review pertinent de la New York Times.

Cum mi-am pierdut 2 ore din viata

Aseara, mi-am pierdut doua ore cu Coolori de Peca Stefan la Teatrul Foarte Mic si sunt sigur ca, in ciuda actorilor care si-au dat silinta si au jucat foarte ok, a regizoarei care a pus bine in scena toata tarasenia si a scenografului(ei) care a facut de asemnea treaba buna, piesa in sine este una iremediabil proasta. Am asistat, cascand din cand in cand, in aerul statut de la Teatrul FoarteMic, la ceea ce parea un exercitiu de student, la joaca teribilista unui autor care probabil era intr-o mare pana de inspiratie cand a scris piesa asta.

Inainte de a merge la teatru citisem o pseudocronica a piesei (nu era o cronica in sine pentru ca se limita la a rezuma actiunea piesei fara a aduce vreo apreciere critica bine formulata), care in final isi avertiza cititorii ca piesa nu e pentru cei mai conservatori dintre noi. Probabil se referea la faptul ca piesa abunda de pule, gaozari, futut, supt si altele din aceeasi categorie. Se pare ca la noi, un autor care foloseste astfel de “unelte lingvistice” e inca luat drept avangardist.

E trist ca limbajul strazii a ajuns sa fie folosit in teatrul romanesc doar de foarte putin timp. Ceea ce face Peca Stefan acum, David Mamet facea in anii 70 in SUA, insa pentru Mamet limbajul mai mult sau mai putin obscen era doar un vehicul pentru a spune mult mai mult. La Peca Stefan piesa in sine pare un pretext pentru a-si face de cap si a ne arata cat de colocvial si de cool poate el sa fie, uitand sa mai si spuna ceva.

Coolori are o intriga complicata, cu multe rasturnari de situatie care insa nu o fac mai putin plictisitoare, si pe care nu am de gand sa o povestesc. In centrul piesei avem niste tineri americani drogati, beti si debusolati care vorbesc ca niste smecherasi de Bucuresti, un cadavru de dealer care si-a inscenat moartea pentru a putea incepe o viata noua, o mama promiscua, sau, ma rog, emancipata, care si-a tras-o cu 4 dintre personajele masculine (nu dam nume), un tata betivan si colac peste pupaza, dar vai atat de jucaus postmodernist, nimeni altul decat autorul piesei, devenit personaj in propria-i capodopera.

 Cred ca s-a dus vremea autorilor postmodernisti care au aparitii cameo in propriile opere, jucandu-se autoironic cu idea de “autor.” In Coolori, interventia autorului ca personaj in piesa mi s-a parut ceva in genul unui manelist care se opreste in mijlocul cantecului si face o dedicatie: “mie si prietenilor mei care stiu valoarea mea!”

Piesa are cel putin 2 probleme grave. Prima e ca se vrea amuzanta, dar nu e, iar a doua e una mai punctuala: intr-o anumita scena, personajul Peca ii tine o intreaga teorie unuia dintre americani, despre cat de ingust la minte e si ce idei preconcepute are despre Romania, zicand ceva de genul: “ce credeai ca la noi cad oamenii morti pe strada ca-n Africa…” Senzatia mea a fost ca personajul acuzator s-a facut in acel moment vinovat de aceeasi greseala pe care i-o reprosa celuilalt.

Autorul combina “mamet talk” (discutiile despre nimic intr-un limbaj colorat tipice pieselor lui David Mamet), cu atat de fumatele intrigi specifice filmelor si romanelor cu drogati (scena cu cacatul a la Trainspotting si problema debarasarii de cadavrul unui supradozat a la Drugstore Cowboy), cu intorsaturi de situatie a la Tarantino. Din toate acestea iese un ghiveci plictisitor si deloc amuzant care pe mine m-a facut sa ma intreb de ce au depus atat efort regizoarea si actorii si de ce e acest Peca Stefan atat de la moda. Mi-am propus sa mai vad o piesa de-a lui inainte de a da un verdict clar, dar sincer nu prea am sperante mari… Dupa Coolori l-am plasat intr-o categorie de autori in care l-am plasat si pe Frederic Beigbeder, aceea a arivistilor intelectuali care isi aleg teme la moda amestecate cu un pic de scandal, au succes de public, dar sunt prea subtiri ca sa reziste in timp.