Rupte din viata

Un vanzator de carti turmentat in tren, catre un amic neinteresat de super ofertele sale la supra pret din operele marelui Pavel Corut (so 90s): “Eh, ce sa zic! In ziua de azi nu va mai intereseaza decat petardele alea de Romeo si Julieta si balena Moby Dick!”

Cineva a ajuns pe blog confesandu-se pe google: “ma regasesc in personajul lui herman h…”

Episodul 5: Mi-au placut, dar mi-a trecut…

Cartile sunt uneori ca hainele: unele sunt croite excelent si nu se demodeaza niciodata, altele raman mici in timp ce tu cresti, iar unele pe care le-ai purtat cu drag odata, raman la fel in timp ce tu te schimbi si pur si simplu nu ti se mai potrivesc. Din aceasta ultima categorie fac parte cartile pe care le-am iubit intr-o anumita perioada, care m-au marcat atunci, dar care care acum imi sunt indiferente sau pur si simplu au fost parca demascate si si-au pierdut aura de mister care ma fascina.

Sa le iau cronologic:

Pe drum de Jack Kerouac – Pe vremea adolescentei incipiente, intr-un orasel in care nu se intampla nimic, aventurile lui Kerouac si loserii lui beat, exaltati si innebuniti sa traiasca momentul, imi dadeau speranta ca drumul e un scop in sine si nu ai nevoie de vreo destinatie. Imi placea si legenda tehnicii lui narative, conform careia Kerouac a scris romanul dintr-un suflu, intr-o stare de euforie sustinuta de alcool si droguri usoare , pe o bucata de hartie lunga, lunga, in asa fel incat sa nu aiba nevoie de pauze, ca un instrumentist de jazz care improvizeaza. Acum nu cred ca as mai avea capacitatea de ma entuziasma de entuziasmul lui Kerouac si mi-ar fi greu sa nu il judec drept simplu si imatur, la fel si scriitura lui exaltata s-ar putea sa-mi para butucanoasa, desi unele pasaje raman cu adevarat frumoase.

Lupul de stepa de Hermann Hesse – Cred ca ar trebui fondat un club al fostilor lupi de stepa pentru ca, discutand cu mai multi prieteni, am aflat ca suntem multi cei care in adolescenta ne identificam cu personajul lui Hesse pe care acum il respigem majoritatea. A trecut atat de mult timp de cand l-am lasat balta pe Hesse incat nici nu mai tin minte exact ce m-a exasperat

Orice de Henry Miller – Miller a fost prima mea intalnire cu literatura sexual explicita si multa vreme am citit cu nesat orice mi-a picat in mana. Sexul nu era insa o chestie gratuita, nu doar in scop in sine, ci cheia operei lui Miller. Imi aduc aminte de volumele alea cartonate si mult prea scumpe care au iesit pe vremea studentiei mele si, drept urmare, ce bataie era la BCU pe Sexus. Desi era relativ nou, bietul volum arata mai rablagit decat Letopisetul Tarii Moldovei in editie originala.  Ma incanta umorul negru si anarhismul lui plin de energie si imi amintesc cum subliniasem aproape fiecare pagina din Tropice cu exaltarea regasirii unor ganduri proprii neformulate, scrise intr-un mod extrem de direct si lipsit de pretentii, in ciuda complexitatii lor. Dar nu stiu cum si cand mi-a pierit entuziasmul. Odata ce am trecut de primul soc al noului si pana atunci nespusului, nu prea am mai avut multe de gasit in romanele lui care mi-au parut brusc ca se repeta nepermis de mult.

Episodul 4: De capatai

Mi-e greu sa scriu despre cartile care m-au impresionat cel mai mult, pentru ca orice as spune nu e suficient. Voi incerca totusi sa fac o insiruire aleatorie si sa-mi motivez alegerea:

William Faulkner – Zgomotul si furia

E una dintre putinele carti recitite si una care, intr-o lume ideala, ar trebui citita de doua ori de catre toata lumea. Cartea asta e o poveste spusa intr-un mod cu totul nou si e o poezie in acelasi timp. Mai multi prieteni mi-au zis ca nu au putut trece de primul capitol, ca scriitura e prea greoaie. Nu mai tin minte cum a fost primul capitol pentru mine prima oara, dar a doua oara ca fost o experienta rara in care am inteles ca nimic nu e intamplator in scriitura aparent haotica a lui Faulkner, ca totul e la locului lui si totul are o semnificatie. La finalul fiecarui roman de Faulkner am simtit o enorma satisfactie, chiar daca lectura nu a fost mereu usoara, in final totul se leaga si poti privi de sus constructia complexa creata de autor.

Kurt Vonnegut – Abatorul 5

Abaturul 5 a fost prima mea intalnire cu Vonnegut si cu postmodernismul. M-a frapat intai umorul negru, autoironia, modul in care tragicul devine comic  si umanismul lui care nu moare niciodata, in ciuda realitatilor potrivnice, apoi felul in care a luat un gen vechi de cand lumea, literatura de razboi, si l-a intors pe dos.

Orhan Pamuk – Ma numesc rosu

Desi nu e tocmai subtire, am citit romanul asta pe nerasuflate, acasa, in statie, in autobuz, asteptand la cafenea si as fi citit si din mers daca as fi avut 2 perechi de ochi, asa de mult m-a prins. Nici nu stiu ce mi-a placut mai mult: povestea, Istanbulul de alta data, misterul, atmosfera, personajele sau constructia narativa. Pamuk a creat o lume in romanul asta, o lume extraordinar de bogata si frumoasa, cu bune si rele, de care nu m-as mai fi saturat.

Italo Calvino – Daca intr-o noapte de iarna un calator

Am ezitat daca sa includ si acest roman pentru ca a trecut ceva vreme de la lectura si ma intreb cum mi-ar placea acum. Imi amintesc mai mult de reactia mea la lectura decat de detaliile povestilor neterminate din roman. Pentru ca eram la o varsta frageda, un fel de inceput al vietii, m-a entuziasmat ideea de poveste fara sfarsit, pentru ca asa ma simteam si eu atunci, un proiect abia inceput, cu finalul deschis. Am savurat joaca lui Calvino, mica lui rafuiala cu critica si personajul cititoarei ideale. Vera si Anda sunt insa de complet alta parere. Am de gand sa recitesc cartea curand.

Fiodor Dostoievski – Fratii Karamazov si Idiotul

Ce adolescent la varsta intrebarilor nu cade sub vraja personajelor lui Dostoievski si a marilor probleme dezbatute de el?

Gabriel Garcia Marquez – Un veac de singuratate

A trecut multa vreme de cand devoram Marquez opere complete, dar imi aduc aminte clar lumea luxurianta cu conquistadori si matusi fantastice. A fost prima mea intalnire cu realismul magic si de-atunci orice tine de acest gen trebuie sa se ridice la nivelul columbianului, iar asta nu e deloc usor, de-asta poate nu m-am dat in vant dupa Salman Rushdie.

Lista ramane deschisa

Episodul 3: Nevermore

Exista unele carti sau autori cu care m-am intalnit o data sau de cateva ori si, datorita unei “nepotriviri de caracter”, nu vreau sa mai aud de ei. Nu stiu cum se face, daca e o coincidenta sau nu, dar doi dintre cei care m-au suparat cel mai tare sunt autori francezi relativ recenti. Dintre productiile sus numitei natii prefer vinurile si mancarea, hai si filmele de cele mai multe ori, dar literatura contemporana nu prea. Dar sa nu-i arunc pe toti in aceeasti oala, ca musiu Flaubert, Celine, Vian si multi altii mi-au placut si imi mai plac. Si chiar daca nu sunt francezi, multi dintre autorii dragi mie si-au facut veacul si au scris la Paris.

Dar sa revin la cei doi insuportabili si anume, in ordine cronologica: Pascal Bruckner si Frederic Beigbeder.

Lui Bruckner poate ca ar trebui sa-i mai dau o sansa, pentru oricum am citit doar Luni de fiere si pentru ca omul spune niste chestii care sunt dure, dar adevarate. Reactia mea la Bruckner a fost asemanatoare cu cea pe care mi-a declansat-o Elfriede Jelinek, nu ma indoiesc de talentul celor doi sau de faptul ca lucrurile pe care le spun ei trebuie spuse, dar ma infioara ochiul lor rece si marele gol din spatele personajelor si povestilor lor. Mie mi-e destul golul vietii reale si in fictiune imi place plinul; autorii care sunt ca un fel de dumnezeu binevoitor si isi iubesc personajele intr-un mod mai mult sau mai putin evident. Poate ar trebui sa citesc eseurile lui Bruckner, desi am senzatia ca va fi o experienta de deja vu.

Beigbeder nici nu merita sa stea in aceeasi propozitie cu Bruckner de fapt, pentru ca e tipul de autor care sper sa dispara odata cu epoca pe care o reprezinta. Cartile lui reflecta inteligenta emotionala a unui pusti teribilist de 16 ani cel mult, iar scriitura aproape ca nu exista. Tipul nu face decat sa isi rescrie jurnalul in diferite genuri literare, mai un roman, mai o piesa si uneori se foloseste in mod stangaci de trucuri narative deja vechi, din repertoriul postmodernismului. Trebuie sa recunosc ca stie marketing, e ca un fel de Paulo Coelho pentru urbanii corporatisti si scoate tot felul de maxime si aforisme de tip slogan, pe care le tot aud citate. Cea mai uzitata e aberatia conform careia dragostea dureaza 3 ani, de parca un pusti de 16 ani ca el stie ce-i aia.

Episodul 2: Lecturi interzise

Mie parintii nu mi-au interzis nicio carte, dar am aflat de la altii cam ce ar fi interzis si am citit cu foarte mare atentie… La o varsta frageda, o prietena mi-a aratat pe raftul cel mai de sus al bibliotecii parintilor ei, o carte care ii era interzisa: Decameronul de Boccaccio. Am observat ca respectiva carte statea la indemana in biblioteca familiei mele si din momentul ala m-a atras ca un magnet de fiecare data cand nu era nimeni de fata. Am citit-o din scoarta in scoarta pentru a gasi pasajele interzise, dar nu era nici pe departe atat de revoltatoare cum imi inchipuiam eu. Tot ce imi mai amintesc acum e ceva foarte, foarte vag despre niste calugarite cam vesele.

Mai tarziu a fost isteria cu Twin Peaks-ul lui David Lynch, din care ma intreb ce intelegeam la varsta respectiva. Cert e ca serialul asta era singurul lucru care ma putea aduce acasa de la joaca, in serile de vara. Povestea, muzica stranie si personajele sonate ma fascinau pur si simplu. Evident ca atunci cand s-a tradus Jurnalul Laurei Palmer ma ardea sa-l citesc, dar genul asta de carte nu era de gasit in biblioteca alor mei.

Singura data cand am citit impreuna cu cineva, mai precis cu apropape jumatate de clasa, a fost cand o colega a adus la scoala un exemplar din sus numitul jurnal, pe care nu se putea hotara cui sa-l imprumute intai. Asa am ajuns sa citim cu voce tare  in fiecare pauza, cu schimbul.  Cu ocazia acestei lecturi am trait una dintre cele mai uncool ipostaze din viata mea. Cu o candoare specifica varstei, am intrerupt cititorul pentru a intreba ce inseamna cuvantul “lesbiana”, moment in care colegii adunati ciorchine s-au intors spre mine cu o privire superioara si mi-au explicat afectati despre ce-i vorba. Am incercat si o a doua lectura colectiva cand a aparut jurnalul agentului Cooper, dar povestea asta nu a reusit sa tina niste pustani galagiosi in liniste toata pauza.

Ma gandesc ca ar fi fost bine ca parintii mei sa-mi fi interzis si ei ceva, de exemplu: Divina comedie, Metamorfoza, In cautarea timpului pierdut sau oricare dintre cartile pe care as fi vrut sa le citesc, dar n-am apucat. Asa sigur apucam.

Episodul 1: What would Holden Caulfield do?

Cititul poate fi o chestie foarte personala si ma gandeam demult sa scriu despre cartile care mi-au schimba viata intr-un mod oricat de marunt, cele care mi-au dat peste cap perceptiile, cele care m-au rascolit, educat sau mobilizat, dar si cele care m-au scarbit, scos din minti sau plictisit ingrozitor, cele pe care am inceput sa le citesc si n-am reusit, carti citite pe furis si carti citite fortat, cele cu care m-am luptat si cele pe care le-am devorat, cele care m-au adormit si cele care m-au tinut pana in zori, in fine, toate cartile memorabile intr-un mod pozitiv sau negativ, toate cele care mi-au intrat sub piele intr-un fel sau altul.

Cineva apropiat imi zicea cum, in lipsa parintilor si a religiei, cartile i-au facut educatia, in ele si-a gasit un fel de cod moral. Discutia despre religie pe blogul teroristei mi-a adus aminte, nu atat de experientele mele religioase care nu prea exista, ci de cartile pe care le-am citit asa cum altii citesc biblia si care m-au influentat foarte mult intr-o anumita perioada.

In adolescenta de exemplu citeam si reciteam intruna De veghe in lanul de secara si, fara sa imi dau seama atunci, cred ca asa cum unii se intreaba “what would Jesus do?”, eu pe la 13-14 ani ma intrebam “what would Holden do?”. Daca Holden Caulfield e un model oarecum discutabil, inainte de el probabil ca mi-au intrat in subconstient multe chestii moralizatoare in sensul clasic din numeroasele romane victoriene citite in copilarie (Dickens & co). De-asta, dupa ce toata copilaria l-am iubit pe Dickens si ai sai orfani lacrimogeni, in adolescenta “rebela” am savurat felul in care Salinger arunca la gunoi “all that David Cooperfield kind of crap” in primele pagini din De veghe. Stiu personal o mama care i-a interzis copilului sau adolescent sa citeasca Salinger, pe motiv ca e “influenta negativa”. Pentru mine cartea asta era la fel de linistitoare ca susurul izvorului, toata depresia lui Holden imi exorciza mie depresiile adolescentine, asa ca n-am inteles niciodata genul asta de reactie care ignora ideea de catharsis.

Tot din categoria carti moralizatoare, imi aduc aminte ce mult m-a impresionat Sa ucizi o pasare cantatoare pe la 12 ani si cum lectura asta a facut mai mult decat orice sfat parintesc legat de discriminare sau de cum nu trebuie judecati oamenii dupa aparente. Apoi au mai fost existentialistii francezi (Camus si Sartre) pe care daca ii luai in serios, si in liceu multa lume avea tendinta sa faca asta, iti tineau loc de religie. Si sa nu-l uit pe Dostoievski cu intrebarile lui etice (care m-au framantat si pe mine la a doua varsta a intrebarilor) si singurul autor care m-a facut sa imi doresc sa cred si m-a convins de nevoia moralitatii, fara sa ma converteasca insa la religie.

Stiu ca literatura moralizatoare nu mai e demult cool si cautatul moralei in arta nici atat, dar mie mi s-a intamplat de multe ori sa caut raspunsuri in carti si, din fericire, mi s-a intamplat sa gasesc mereu cartea potrivita la momentul potrivit si sa am senzatia foarte placuta ca citesc o carte care pare sa fi fost scrisa exact pentru mine. E drept ca daca as reciti cartile care mi-au dat senzatia asta mai demult, acum poate as rade, dar asta nu conteaza, conteaza ce au insemnat ele atunci.

Si apropo de reactii personale la citit, imi place asta

Sa cartonam sau sa nu cartonam?

Am si eu o idee preconceputa: o carte trebuie sa apara in editie cartonata dupa ce a dovedit ca are valoare. Nu inteleg de ce editura Polirom a inceput sa publice lucrari de debut direct in editii hard cover. Nu zic, unele poate merita din prima, dar nu si cea pe care am citit-o de curand. 

Ce ma doare mai precis e Urbancolia lui Dan Sociu, o fituica autobiografica pe care o citesti in cateva ore, care m-ar fi amuzat daca o primeam pe email sau o citeam pe un blog. Dar am cumparat-o cartonata si infoliata si ma asteptam sa fie o revelatie, o capodopera a literaturii romane contemporane. Cand colo am dat peste o autofictiunea teribilisto autoironica, care m-a lasat rece. Unde mai pui ca e scrisa cu un font atat de mare incat puteai sa pui cartea pe jos si sa o citesti stand in picioare. Cred ca nu incap mai mult de 2 fraze complexe pe o pagina. De fapt m-a scos din sarite ca am luat-o cu mine l-a drum lung si am terminat-o mult mai repede decat am anticipat si nu aveam nicio varianta de back-up. 

Am inceput aceasta lectura cu mare entuziasm si mari asteptari. In primul rand titlul, “Urbancolia”, m-a facut sa ma astept la un roman poetic, dar n-am gasit urma de poezie in romanul asta desi e scrisa de un poet. Ma asteptam sa fie o poveste citadina, contemporana si am dat peste amintirile fictionalizate ale autorului, multe dintre ele din comunism, dar care mi s-au parut banale. Ma asteptam la o poveste inchegata, o fictiune ancorata in prezentul local si am dat peste un email dezlanat scris cu “laptopul pe coaie” si adresat lui Pascal Bruckner fara niciun motiv aparent, decat, probabil, ca o gaselnita publicitara.

Daca ma straduiesc sa-i dau un sens as putea spune ca e un bildungsroman facut la misto, in care un tip poet se muta de la mama, la iubita lui directoare de imagine si trece de la viata de poet necunoscut de la Botosani, la viata publica din Bucuresti. Daca m-as stradui si mai mult as zice  ca e o poveste de dragoste contemporana, dar e mult prea superficiala ca sa impresioneze. 

E drept ca se citeste foarte usor cartea si zicea cineva ca e scrisa intr-un limbaj obisnuit, iar asta  ar fi un merit. Eu cred ca au apus demult zilele in care erai avangardist daca scriai in limbajul strazii si mai bagai cate o injuratura, neaparat niste labe si niste scene de sex daca se poate neconventional si un pic de scabros care nu strica niciodata la vanzari, ca doar principiile astea stau si la baza ziarului de mare angajament, Libertatea. De fapt problema mea nu e cu autorul a carui scriitura e fireasca si contemporana, ci cu cronicarii care inca se mai extaziaza cand dau de cate o pula, de parca limbajul singur ar face o poveste. Uneori poate o salveaza, dar in cazul de fata nu prea cred.

E drept ca scriitura si aerul de tip care a devenit poet la intamplare au ceva din Bukowski, un Bukowski de Botosani. Stiu ca se poarta je m’en ficheismul, dar m-a cam deranjat personajul principal care e angrenat, fara sa aiba un rol important, intr-o afacere cu trafic de copii si organe si nu are nicio reactie. E prea prins de “iubirea” lui adolescentina pentru Diriga, un personaj cam neverosimil, ca sa-si mai bata capul cu chestii de-astea. 

De fapt ce ma enerveaza e ca simt un inceput de ceva bun in romanul asta, dar asa cum e acum imi pare doar o schita, un joc de-a autofictiunea, neterminat si nefiltrat. Si pacat de titlu…

Despre formularea impresiilor

S-a iscat la un moment dat pe aici o mica discutie despre gradul de “dezinvoltura” cu care se poate vorbi despre un autor “consacrat.”

Eu cred ca singurul mod in care o persoana obisnuita isi poate manifesta respectul fata de un autor este citindu-l pana la capat, chiar daca prima reactie e negativa. S-a intamplat de multe ori sa incep sa citesc ceva si, desi prima reactia a fost de respingere, la final lucrurile sa apara intr-o noua lumina si sa imi dau seama ca am gresit din ignoranta sau din comoditate.

Exista cazuri in care reactia negativa initiala nu se schimba la final, poate tot din ignoranta si comoditate… Insa bunavointa cititorului de a duce la capat ceea ce a inceput ii da dreptul sa isi exprime ignoranta sau revolta.

Acest blog e un fel de condica a primelor impresii si reactii, de aceea poate multe dintre ele nu sunt coerent formulate si sunt adesea violente (asemena gestului de a tranti o carte neplacuta imediat dupa ce ai terminat-o) sau de un entuziasm usor tamp.

De multe ori revin la primele impresii cand aflu amanunte si uneori sa imi schimb complet parerea. Cred insa ca exprimarea acestor prime impresii e foarte importanta, pentru ca doar asa poti incepe un dialog care te poate ajuta sa iti depasesti ignoranta si comoditatea sau nu…

Oricum tin mult la posibilitatea de a exprima o impresie intr-un mod dezinvolt si poate mult prea simplist pentru ca, oricat de politically incorrect ar fi, genul asta de reactie e dreptul oricarui cititor.

Sirop de tuse

Ziceam mai demult intr-un post ca exista unele carti pe care le inghit la fel de greu precum inghiteam siropul de tuse in copilarie. Imi dau seama ca nu sunt niste romane proaste si totusi imi e foarte greu sa le citesc, le-as arunca din mana, dar nu stiu nici eu exact de ce continui sa le citesc.

Sunt acel gen de carti care pot fi sumarizate intr-o pagina, de obicei un fel de alegorie pe care o dezlegi cam din primele 30 de pagini, fara nici un personaj bine construit (deoarece intr-o alegorie personajele sunt simboluri, nu caractere) si de obicei cu o scriitura cam arida… In aceasta categorie as plasa 2 romane citite (cu greu) relativ recent:

Piramida de Ismail Kadare

Un roman in care tirania faraonilor din Egiptul antic si contruirea piramidelor arhicunoscute sunt o alegorie pentru sistemul dictatorial din Albania comunista. And that’s all folks! Kadare crede ca autorii care “incearca sa se identifice, sa se suprapuna cu personajele dintr-o epoca trecuta, cu optica, psihologia si limbajul acelei epoci”, comit o “greseala.” Parerea lui e ca istoria trebuie “folosita” pentru a releva anumite aspecte legate de prezent, comparand metoda lui literara cu “‘coborarea lui Dante’, deci descrierea Infernului prin optica superioara a perioadei in care traieste scriitorul, ramane singura metoda acceptabila in literatura.” Genul asta de metafore supradimensionate erau la moda pe vremea comunista din cauza cenzurii, dar nu stiu ce valoarea mai eu ele acum. Eu sincer ar fi preferat un roman despre Albania comunista care se petrece in Albania comunista.

Sper sa nu adere prea multi autori la aceasta metoda literara pe care eu o gasesc foarte arida si care impiedica existenta unor personaje bine conturate si duce la aparitia unei lucrari literare fara carne pe oase si cu un gust fad.

Trans-atlantic de Witold Gombrowicz

E un roman care m-a plictisit de moarte. In primul rand scriitura mi s-a parut insuportabila, greoie, plina de exclamatii si interjectii si foarte foarte repetitiva. In plus, personajele mi-au parut niste umbre detestabile si povestea lor complet neinteresanta. Ca o fi reprezentativ pentru situatia polonezilor in timpul celui de-al doilea razboi mondial, ca n-o fi, mie romanul asta nu mi-a transmis nimic demn de retinut. N-am inteles de ce unele substantive erau scrise cu majuscula, sa fie oare o ironie legata de pierderea valorii anumitor concepte, nu stiu… Scriitura m-a scos din minti si nu stiu daca e doar vina traducatorului, sau nu.

In rest, povestea asta mi s-a parut varianta nereusita a romanului Calatorie la capatul noptii de Louis Ferdinand Celine. Celine e nihilist pana la capat, iar universul grotesc creat de el are infinit mai multa putere.

Prima impresie despre Gombrowicz e negativa rau, ma intreb daca alt roman de-al lui m-ar face sa imi schimb parerea…

Dictionarul cinicilor

In viata, e greu sa fii cinic. Parca n-ar fi de ajuns ca suferi fiindca vezi mereu partea putreda a marului, atunci cand incerci sa razi pe seama “putreziciunii”, se gasesc mereu unii care sa se ofenseze. The Cynic’s Dictionary e un excelent cadou pentru amicii aia mereu nemultumiti de tot din jurul lor, dar cu un simt al umorului salvator; eu mi l-am facut singur cadou. :p Rasfoind cartea asta, e suprinzator ce efect relaxant asupra psihicului pot avea aceste mici perle cinice. E o placere sa razi de partile rele ale lumii si sa vezi lucrurile dintr-o perspectiva neconventionala. Iata niste exemple graitoare, zic eu:

Army: What you join to see the world, meet interesting people – and kill them.

Woody Allen 

Cigarette: The perfect type of pleasure; it is exquisite and it also leaves one unsatisfied.

Oscar Wilde

Cynic: Someone who found out there wasn’t any Santa Claus when he was ten and is still upset about it.

James Gould Cozzens