Aproape mut

Or fi invetat francezii filmul si americanii l-au impachetat frumos si l-au vandut bine, dar parca rusii sunt cei care se pricep cel mai bine sa il transforme in arta. In Izgnanie se vorbeste foarte putin si se vede foarte mult, fiecare cadru spune ceva si creeaza o stare. Ca si la Tarkovski si Sokurov, povestea se desfasoara intr-o lume care aduce cu realitatea, dar care e de fapt un teritoriu simbolic in care fiecare element are o semnificatie. Lumea creata in Izgnanie, ca si cea din Intoarcerea, e ca o harta a lumii interioare, a sufletului.

Nu stiu de ce la noi titlul a fost tradus Exilul, cand “Izgonirea” ar fi fost mult mai potrivit, mai ales pentru ca etimologic e vorba de acelasi cuvant care a ajuns la noi prin filiera slava si pentru ca este vorba despre “izgonirea din rai” si nu de “exilul din rai”. Sunt multe referinte religioase in film si desi mi-e greu sa apreciez simbolistica religioasa uneori, e foarte rar sa mai gasesti un film contemporan care sa vorbesca despre dragoste, familie si umanitate intr-un mod atat de plastic si delicat.

Mai mult decat povestea, mi-au ramas intiparite in minte imagini, mai ales contrastul extraordinar dintre peisajele industriale  si cele bucolic rurale, dintre oameni si masini, muzica foarte stranie, aproape infioratoare si chipul Mariei Bonnevie, actrita suedeza care mi-a placut foarte mult in Reconstruction, si pe care a fost suprinzator sa o gasesc intr-un film rusesc. Alta surpriza a fost sa aflu ca scenariul e bazat pe o nuvela (cred) a autorului american William Saroyan pe care tare as vrea sa o citesc.

un film cald si unul rece

Mi-era dor de un Jarmush, dar mai bine ma uitam la unul dintre filmele lui vechi, decat sa ma duc la The Limits of Control. Nu stiu daca am imbatranit eu sau Jarmush, dar filmul asta m-a lasat incredibil de rece. Povestea e extrem de repetitiva si, daca alta data gustam umorul lui absurd, acum abia daca am zambit. M-am prins oarecum despre ce e vorba, desi e genul ala de film care nu prea te ajuta sa intelegi, chiar din contra, iti da senzatia ca nu e nimic de inteles. Toate personajele si situatiile pot fi in acelasi timp simbolice sau doar absurde, eu nu pot sa ma hotarasc ce varianta sa aleg, dar vorba unei prietene, cand un regizor colectioneaza atatea nume mari e clar ca scenariul lasa de dorit. Si as vrea sa ii multumesc personajului “femeia in pielea goala” sau, ma rog, nudul cum i se spune in film, pentru ca a mai inviorat spectatorii, inclusiv pe mine. Si vorba ei, “no sex, no guns?”, what kind of movie is this?, as adauga eu. O sa revad Down by Law ca sa imi aduc aminte de ce imi placea atat Jarmush.

Die Welle e un film nemtesc previzibil, dar bine facut. Tocmai imi ziceam ca m-am saturat de filme despre Holocaust si nazisti, dar povestea asta e putin alfel pentru ca nu e nici despre victime si nici despre nemti diabolici sau de treaba, ci despre cum au putut atatia oameni sa se implice in acest fenomen. Un experiment initial aparent nevinovat, facut de un profesor de liceu, are urmari grave. Si coloana sonora e misto:

amintiri din copilarie, varianta iraniana

Intotdeauna mi-am dorit sa aflu ce se ascunde sub valul femeilor islamice si ce parere au de statutul lor. In romanul lui Orhan Pamuk, Snow, m-a fascinat perspectiva unei femei tinere care alege, aparent de buna voie si nesilita de nimeni, sa poarte valul. In Persepolis insa, autoarea povesteste (printre altele) cum a fost fortata sa poarte valul si cum s-a revoltat impotriva acestei impuneri. Pentru multi europeni perspectiva lui Marjane Satrapi este mult mai usor de inteles si acceptat, poate de aceea romanul grafic Persepolis si animatia cu acelasi nume au avut success.

 

Intamplarea a facut sa-mi cada in mana intai prima parte a romanului grafic si apoi sa vad filmul. In prima parte din cartea Persepolis, Satrapi isi povesteste copilaria marcata de evenimentele tumultoase care au schimbat dramatic istoria Iranului sau natal, dar si destinul ei.

 

Din experienta mea, rar  se intampla ca romanele sa devina filme la fel de bune. Cu un roman grafic, lucrurile stau insa altfel. Animatia Persepolis este fix cartea animata. Toata frumusetea graficii elegante, in alb si negru, din prima parte a cartii, se regaseste in film.

 

Exotismul unei copilarii intr-o tara araba fascineaza imediat, dar valoarea povestii sta in faptul ca e universala (stiu ca suna a cliseu de comentariu la romana, dar asa e). E povestea formarii unui om si modul in care contextul istoric si politic ne marcheaza fie ca vrem sau nu. E usor sa fii nihilist si sa negi anumite valori cand te nasti in clasa de mijloc intr-o tara a carei organizare e ca o masinarie ale carei rotite sunt bine unse. Dar cand te nasti intr-un loc unde statul e o treaba derizorie, iar revolutia si razboiul sunt un fapt curent, familia si identitatea nationala devin lucruri serioase, singurele de care te poti agata pentru a-ti putea mentine echilibrul. M-a impresionat scena din film in care Marjane izbucneste intr-o discutie cu un prieten austriac, punkist nihilist si ii reproseaza superficialitatea cu care respinge toate valorile.

 

Povestea Marjanei, care in copilarie scanda “jos sahul!” prin casa, mi-a amintit de copilaria mea si de cum la revolutie mi-am legat o banderola tricolora, am rupt paginile cu Ceausescu din almanahuri, i-am desenat dinti si urechi de vampir si le-am lipit pe stalpi in cartier. Sunt ciudat de vii amintirile mele din perioada asta tulbure, in comparatie cu trecutul recent, prea gri si lipsit de trairi si evenimente ca sa ma marcheze.

ingerul inutil

Ingerul necesar e un film romanesc in care nu e vorba nici de revolutie, nici de epoca de aur si nici macar despre mizera interminabila perioada de tranzitie. Desi asteptam demult un film bastinas care sa nu fie neaparat inradacinat in realitatile trecute sau prezente ale Romaniei, faptul ca Ingerul necesar nu intra in aceasta categorie e probabil unul dintre pricipalele lui merite, dar poate si defectul lui cel mai mare…

Povestea e simpla: o compozitoare tanara, frumoasa, imbracata mereu in alb, alergica, astmatica, agorafoba si claustrofoba traieste, evident, izolata intr-un mediu aseptic. Viata ei perfect planificata e intoarsa cu susul in jos de aparitia unui admirator secret care incearca sa o cucereasca trimitandu-i mesaje ce aduc cu publicitatea neconventioanala. Aceste mesaje initial haioase devin, treptat, usor terifiante si donsoarei noastre, control freak cum e, ii cam sare tandara … La fel ii sare tandara si bietului public care ramane nesatisfacut rau la final.. Toata sala a stigat aproape in cor ceva de genul “Haidi, bai!” 

Parerea mea e ca domn regizor a scris un scenariu care s-a vrut un thriller absurd in stilul lui Paul Auster, de altfel, “absolut intamplator,” donsoara muziciana astmatica si agorafoba, citeste Trilogia New-Yorkului… Totusi parca a intins coarda prea mult si a tras de ceea ce putea sa fie un mediu metraj ok, ca sa-l faca un lung metraj mult prea lung si repetitiv.

Vizual vorbind, filmul da bine pe ecran, cadre aproape fotografice, studiate in detaliu, dar repetate excesiv, poate si pentru a sugera lipsa de varietate din viata personajului. Oricum flash-back-urile alb-negru din copilarie puteau foarte bine sa lipseasca. Lentoarea cadrelor, tacerea personajelor, acumularea tensiunii si atentia la detalii m-a dus cu gandul la filmele recente ale lui Kim Ki Duk, dar nu se ridica in nici un caz la nivelul acestuia. Cea mai mare diferenta intre acest film si unul de Kim Ki Duk e faptul ca regizorul corean pastreaza ceva surprizator, un moment de “wow” pentru final, pe cand compatriotul nostru nu pune deloc accentul pe vreun final apoteotic si drept urmare isi cam dezamageste spectatorii.

Partea cea mai proasta la acest film e ca vrea sa se elibereze de orice “romanism” atat vizual cat si la nivel de scenariu si din cauza asta e cam ridicol. Cel mai graitor exemplu in sensul asta e un personaj, politist civil care se vrea un detectiv de tip american, care citeste Dilema Veche, e un psiholog versat si care nu numai ca n-are nevoie de spaga ca sa-si faca treaba, ci se ofera voluntar sa rezolve cazul donsoarei noastre, in timpul lui liber. De fapt cred ca personajul asta e cea mai misto chestie din tot filmul, cel putin m-a facut sa zambesc.  

Oricum ma bucur sa vad un film romanesc, care incerca ceva nou si care da bine vizual, chiar daca povestea si implicit jocul actorilor nu au fost tocmai pe gustul meu… 

113 minute…

Atat dureaza filmul 4 luni, 3 saptamani si 2 zile si fiecare minut il simti acut pe propria piele. E foarte factual, ca o docudrama, si e un film pe care n-o sa vreau sa-l mai revad. E exact genul de scenariu care ia premiu la Cannes, unul dintre festivalurile de film cele mai politicizate. Mi-a amintit foarte tare de alte filme care au avut mare succes la Cannes si anume L’enfant de acum doi ani si acum mai multi ani, Rosetta. Tema cu accente social-politice, dar si realizarea curata, taios de realista e exact pe gustul juriului de la Cannes.Din pacate, eu nu prea am aceleasi gusturi ca juriul de la Cannes si, ca un consumator avid de fictiune ce ma aflu, filmul asta extrem de realist n-a fost o experienta placuta pentru mine. Treaba e ca nici nu trebuia sa fie.

Valoarea lui sta tocmai in faptul ca nu e o experienta deloc placuta si te face sa simti intr-un mod visceral ce inseamna viata intr-un stat politienesc. Filmul lui Mungiu sintetizeaza exact puterea perversa pe care o dadea sistemul comunist anumitor indivizi si lipsa extrem de dureroasa a liberului arbitru in privinta unor acte extrem de intime cum ar fi avortul. Trecerea in ilegalitate ale anumitor drepturi naste monstrii, pentru ca persoanele care indraznesc sa incalce legile au o autoritate incredibila asupra celor ce au nevoie de serviciile lor.

Gabita si Otilia sunt doua colege de camera caministe puse in fata unei decizii inumane. Gabita are nevoie de un avort, ilegal la vremea respectiva, iar cel care urmeaza sa o “ajute” le cere sa fie platit nu doar in bani, ci si in natura, si nu de una dintre ele, ci de amandoua. Poate disperarea Gabitei justifica faptul ca ea accepta imediat conditiile, insa gestul Otiliei de a se supune acestei cerinte inumane, mi se pare de-a dreptul eroic. Stiu ca actul de a avorta e singurul mod in care Gabita isi poate implini propria vointa intr-un stat totalitar, dar pretul pe care ea trebuie sa-l plateasca mi s-a parut mult prea mare. Pentru mine a fost un chin sa vad unele scene, imi tot venea sa-mi feresc privirea si am si facut-o de cateva ori…

Filmul asta e numai bun de privit din perspectiva teoriilor lui Michel Foucault despre putere si cunoastere; intre personajele din film se schimba mereu raporturile de putere. Intr-un stat in care puterea apartine poporului, puterea nu apartine de fapt nimanui. Pentru ca trebuie sa dea socoteala exclusiv unei entitati invizibile si ubicue, angajatii statului se comporta ca si cum ti-ar face un mare serviciu atunci cand de fapt isi fac doar meseria pentru care sunt platiti chiar de tine.

Altfel, tehnic vorbind, filmul e un amestec de cine-verite si stilul Dogma95, bine facut si jucat.

I-as aduna intr-o camera pe toti, fanaticii anti avort, punkistii vestici comunisti tineri si cool si pe toti mosii si babele de prin autobuze, care mai regreta vremurile de alta data si i-as pune sa vada filmul asta cu ochii larg deschisi (cum l-au pus cercetatorii pe baiatul ala din Clockwork Orange), ca sa o lase mai moale cu nostalgia.

Traume

Imi vine tot mai greu sa vad filme americane “la sentiment” despre eroii si victimele atacurilor teroriste din 2001… Imi vine greu pentru ca toate mizeaza foarte mult pe emotie si nu pot sa-mi scot din minte ideea ca ceea ce vad e aproape sigur propaganda mascata. Problema cea mai mare apare atunci cand filmul, desi da senzatia de propaganda, nu e, de altfel, deloc rau.

Reign over me e povestea unui dentist casatorit si familist, care se reintalneste cu fostul sau coleg de camera din colegiu, care si-a pierdut familia (nevasta, 3 fiice si un pudel)  in atentatul de la 11 septembrie.

In urma acestei intalniri, cei doi devin din nou prieteni si au amandoi de castigat. Charlie, vaduvul, ramasese cu traume psihologice grave in urma pierderii familiei sale, de care evita sa-si aminteasca, izolandu-se de toti cunoscutii. In schimb, isi traia o a doua adolescenta, colectionand discuri, plimbandu-se prin New York cu o trotineta motorizata si facand “cure” de Mel Brooks in cinematografe deschise noaptea. Johnson, fostul coleg de camera a lui Charlie, e usor coplesit de rutina vietii lui de dentist casatorit. Linistea vietii lui e intrerupta ocazional de cate o pacienta pusa pe fapte mari, care ii face avansuri deloc voalate. Treptat traumele lui Charlie incep sa dea semne de vindecare, iar Johnson isi da seama cat de mult isi iubeste familia si invata din experienta lui Charlie, cat de mult conteaza fiecare clipa petrecuta impreuna.

Morala: iubeste-ti familia acum ca maine poate vrei tu sa-i iubesti, dar nu-i mai ai…

Trebuie sa recunosc ca, in ciuda mesajului familisto-idealist, filmul nu mi-a displacut pentru ca reuseste sa dozeze scenele emotionante, de stat cu nasul in batista, cu un umor sanatos. Adam Sandler care mi-a placut si in Punch Drunk Love dovedeste ca poate mai mult decat rolulurile deja clasice din comedioare de 2 lei.

Dar, cum ziceam, atunci cand americanii scot emotia la interval, eu nu pot sa ma emotionez prea tare fiindca ii suspectez de propaganda…

Nuovomondo

Nuovomondo e un film italian cu o poveste simpla si frumoasa despre o familie de sicilieni (2 fratii, mama lor si fiul unuia dintre barbati) care la inceput de secol 20 pornesc spre lumea noua, America. Pe vapor li se alatura o tanara femeie misterioasa, vorbitoare de engleza, care ii cucereste pe cei doi frati. America e pentru ei intruchiparea paradisului, tara unde curge lapte si miere, iar orataniile si legumele cresc la dimensiuni uriase. In imaginarul taranilor sicilieni America devine un loc mitic. Asteptarile lor sunt spulberate atunci cand sunt intampinati de autoritatile americane in Ellis Island si supusi la teste fizice si de inteligenta. Se pare ca nu oricine poate intra in paradis…

Este surprinzator cum o poveste atat de simpla si lipsita de senzational poate fi foarte emotionanta. E excelenta scena cand Luce, pasagera vorbitoare de engleza, il cere in casatorie pe unul dintre fratii sicilieni, declarandu-i ca il ia din interes, nu din dragoste, iar acesta accepta cu naturalete raspunzandu-i ca dragostea apare in timp.

M-a umplut de nostalgie filmul asta despre o lume care se afla inca la varsta copilariei, in sensul ca mai erau lucruri de descoperit…

autofictiunea in film: a guide to recognizing your saints

Dito Montiel este regizorul unui film despre Dito Montiel. E drept insa ca Dito Montiel a avut parte de o viata rupta parca dintr-un film, asa ca nu-i de mirare ca viata lui a devit film si inca un film bun. Dito a crescut intr-un cartier rau famat din New York, unde era de mai multe ori sa-si piarda viata, insa a fost salvat de cei pe care ii numeste “sfintii lui.”

Filmul incepe in prezent, cu un mesaj telefonic pe care il primeste Dito, jucat de Robet Downey Junior, si care il propulseaza in trecutul sau de care s-a rupt violent, fugind de acasa, din New York in California, in adolescenta. Intors acasa dupa multi ani, Dito isi retraieste trecutul zbuciumat, se reintalneste cu parintii sai si putinii prieteni ramasi in viata sau in afara inchisorii si se maturizeaza, facand pace cu demonii din trecut si recunoscandu-si sfintii.

Filmul e excelent jucat si excelent construit, trecutul si prezentul se impletesc natural. Montiel isi nareaza foarte dinamic povestea, folosindu-se de diverse tertipuri cinematografice. Sunt foarte emotionante secventele in care personajele se adreseaza direct camerei de luat vederi. Filmul are poate unul dintre cele mai puternice inceputuri pe care le-am vazut vreodata. Un Dito adolescent priveste direct spre camera si spune: “I will leave everyone in this movie!” Si asa si face. Desi eu sunt contra autofictiunii, filmul asta m-a facut sa ma razgandesc.

Albastru inchis aproape negru

Azul oscuro casi negro e un film caldut si bine facut despre cum un grup de personaje ajung sa se cunoasca mai bine pe sine si sa-si accepte destinul, chiar daca nu e neaparat cel pe care l-au visat. E genul de feel good movie, dar destept, asa ca nu-i de mirare ca a luat premiul publicului la TIFF anul asta.

Eroul principal, Jorge, decide ca nu vrea sa aiba aceeasi viata ca a tatalui sau, insa destinul intervine prompt si il forteaza sa se conformeze. Tatal lui are un atac cerebral si Jorge e fortat de imprejurari sa aiba grija de el si respectiv sa duca exact viata la care ar fi vrut sa renunte. Fiindca nu e un film american, Jorge nu reuseste sa-si depaseasca in final conditia. Totusi filmul nu duce lipsa de un happy-end, ce-i drept unul dulce-amar, morala fiind ca, desi destinul pare sa iti joace feste, uneori o neimplinire sau un aparent necaz te poate duce de fapt pe calea cea buna.

Un film care nu m-a dat pe spate, dar care merita vazut!

california dreamin’ la nesfarsit

Atunci cand un film e si bun si mai are si o tema de care esti legat la un nivel personal, nu poti decat sa ramai usor mut de admiratie, dar dupa o vreme te trezesti si incepi sa te gandesti la ce ai vazut cu un ochi mai critic.

California Dreamin’ e un film entertaining, dar care poate sa spuna si lucruri importante. Mereu aveam impresia ca toata saracia si nebunia din Romania ar trebui sa fie o sursa de inspiratie si sa o ofere o viziune noua si proaspata asupra vietii si iata ca in ultima vreme presimtirea mea s-a adeverit. E un sentiment atat de placut sa vezi cum umilinta poporului nostru e transformata in arta si in felul asta anulata, cel putin pentru 90 de minute.

Desi are niste probleme de scenariu si este foarte lung (fapt datorat probabil refuzului producatorilor de a-l taia pentru a nu compromite viziunea regizorului care n-a apucat sa-l termine), primul cuvant care imi vine in minte despre acest film e “mare,” si nu ma refer la doar la calitatile sale artistice cand spun asta. E mare pentru ca vorbeste de Romania in relatie cu restul lumii si in primul rand in relatie cu o superputere ca SUA. Sunt excelente scenele in care vedem, in paralel, apucaturile pozitiviste si bine disciplinate ale soldatilor americani, cu cele mioritice si necioplite ale soldatilor nostrii. Desi aparent nu ne prea flateaza comparatia, in realitate numai faptul ca am ajuns sa ne comparam cu ei spune multe, spune mai ales ca, in sfarsit, ne cautam si noi un loc si o identitate in lumea asta.

Cred ca e prima oara cand un regizor priveste situatia tarii noastre dintr-un context mai larg, de undeva de sus si gaseste o parabola contemporana pentru a prezenta criza constanta a Romaniei. Partea cea mai buna e ca filmul reuseste sa fie foarte realist in creionarea mizeriei locale, fara sa cada in capcana scabrosului. Pe langa o poveste bine plasata la sfarsitul anilor 90, avem si niste flashback-uri care leaga la nivel cauzal criza din prezent de intamplari din trecut.

Filmul e in aceeasi liga cu Underground a lui Kusturica si cu No Man’s Land, un excelent film bosniac despre razboi. De la Underground are putin din viziunea istorica asupra crizei, iar de la No Man’s Land are finalul fara happy end si faptul ca pune in lumina reflectoarelor o problema, fara a da o posibila rezolvare.

California Dreamin’ sintetizeaza intr-o poveste care te prinde, cu mult umor mai mult sau mai putin negru si usor absurd, situatia in care se gaseste de prea multa vreme Romania. Cristian Nemescu reuseste sa combine comercialul (cei familiarizati cu scurt metrajele lui vor avea de multe ori senzatia de deja vu) cu o tema foarte serioasa, excelent ilustrata, intr-un film care promite sa fie nu doar pe placul criticilor ci si al publicului larg. Filmul asta m-a facut si sa rad in hohote (si eu nu rad asa usor), dar si sa plang putin pe infundate. In ciuda faptului ce e necizelat la montaj si multe scene sunt poate in plus, filmul pulseaza de viata si va fi greu de uitat.

O singura problema am cu finalul. Incheierea logica mi s-ar fi parut scena cu americanii plecand cu trenul si admirand focul de artificii, in timp ce in sat se intampla o tragedie. Scena de final cu intalnirea celor doi intr-o cafenea mi se pare o incercare nereusita de a incheia poate pe un ton pozitiv. Probabil se voia un final deschis si promisiunea unui viitor mai bun pentru generatia tanara, sau nu?