Feminismul trece prin stomac

Ce s-ar fi intamplat cu eroina Sylviei Plath din Clopotul de sticla, daca n-ar fi suferit atat de crunt de depresie, s-ar fi nascut in Canada si ar fi incercat cu orice pret sa fie normala? Ar fi fost personajul feminin al lui Margaret Atwood din Femeia comestibila. Singura problema e ca personajul lui Atwood, in incercarea ei foarte apatica de a se incadra normelor societatii, e foarte unidimensional. Atwood in general mi s-a parut mai capabila sa creeze tipologii cu tuse destul de ingrosate decat personaje cu carne si oase. Asa ca in loc sa avem o femeie crizata bine portretizata ca in romanul lui Plath, avem trei tipologii feminine: mama eroina, roscata vrajitoare feministo-manipulatoare si viitoarea sotie perfecta. Personajul principal e viitoarea sotie perfecta care desi se straduieste din greu sa-si intre in rol, n-o lasa subconstientul si stomacul. Respingerea institutiei evident patriarhale a casatoriei creste exponential cu vegetarianismul si culmineaza in final cu producerea unui tort sub forma de femeie oferit spre consum pretendentului complet siderat. (Insert analiza freudiano-feminista)

Cum nu-mi plac tusele groase nu prea am putut aprecia povestea asta a crizei existentiale feminine plasata in anii 50-60. Dar pentru un prim roman nu e deloc rau. Atwood are mana formata pentru satira si un umor negru sanatos care mi-a picat bine si a mai domolit feminismul subliminal. Cred ca mi-ar fi placut mai mult daca povestea ar fi fost a roscatei manipulatoare decat a posibilei sotii perfecte, dar nu poti sa le ai pe toate.

Philip Roth e bine

Pentru mine Philip Roth e unul dintre autorii aia care parca scriu despre tine si te trezesti dand din cap in timp ce citesti ca un caine de jucarie de pus in geam la masina. Mi-a placut din prima cinismulul lui, amestecul foarte straniu de spirit rebel adolescentin si intelepciune de batran. Ne-am cunoscut cu Complexul lui Portnoy care a fost o revelatie a tineretii mele si a continuat sa ma socheze cu fiecare roman pentru ca toate au ceva nou si neasteptat, dar aceeasi doza de cinism a la roth de care se pare ca nu ma satur.

Trebuie sa recunosc ca penultimele lui 2 romane m-au cam dezamagit desi le-am citit cu aceeasi placere. Miroseau a batranete Exit Ghost si The Dying Animal, nu intamplator, avand in vedere ca personajele principale sunt doi batrani amorezati penibil adolescentin de doua tinere. Batranetea e un subiect la fel de legitim ca oricare altul, dar doua romane consecutive in care personaje aproape identice au probleme similare e un pic prea mult. De asta am pus mana cam cu teama pe Indignare si deja imi imaginam noi probleme legate de scutece pentru adulti & co. Dar acest ultim roman, pe cat e de scurt si concis, pe atat e de puternic. Nu degeaba ii lauda personajul autor din Exit Ghost pe modernistii transanti gen Joseph Conrad.

Un pusti evreu din anii cincizeci care, desi se straduieste din toate puterile sa faca totul corect, are un sfarsit tragic. Scriitura are  o puritate data probabil de simplitate si de faptul ca Roth a renuntat la discursurile teziste din ale romane. Acum cititorul e lasat singur sa faca ce vrea cu povestea si cred ca asta e cel mai greu lucru, dar si secretul marilor romane. M-a dus cu gandul la Bartleby. Ca si nuvela lui Melville, desi iti da senzatia ca spune ceva mare, e foarte greu sa articulezi lucrul ala mare care  se citeste printre randuri si mai mult din elipse decat din textul propriuzis.

Dupa multe carti pe care le-am pus de-o parte cu bucurie imediat ce le-am terminat, in sfarsit am dat peste una care mi-a ramas in gand mult dupa aceea.

OTV si post-modernism

De Joyce Carol Oates am tot auzit in ultima vreme inaite sa ma apuc de citit. Unii au mers asa de departe incat sa spuna ca “marele roman american”, balena alba dupa care au alergat toti marii scriitori ai respectivei natiuni, va fi scris nu de un autor ci de o autoare, mai precis sus numita. Fanii sunt dati pe spate de cantitatea uriasa a operei oatesiene, femeia e mai ceva ca un grafoman, scrie cate 2-3 chestii pe an, dintre care cel putin un roman fluviu demn de secolul 19. Si avand in vedere ca scrie de vreo 40 de ani, un calcul aproximativ arata marimea cel putin fizica a operei sale.

Cu astfel de informatii la bord am pornit lectura primului meu roman de Oates dintre cele 3 primite cadou de la prietenii mei si fanii ei, anume My Sister, My Love. “Motorul” povestii e “cel mai poetic lucru din lume”, ca sa il parafrazez pe narator, adica moartea unei copile. Evident ca fraza e folosita intr-un mod ironic post-modernist si nu e vorba de nimic poetic in toata povestea asta bazata pe un caz real si demna de un talk show in serial la OTV care sa-i sparga fata pana si Elodiei. O fetita de 6, faimoasa patinatoare copil minune, e gasita moarta in pivnita casei familiei sale.

Naratorul autoproclamat “unreliable” e fratele victimei, adolescent traumatizat care isi aminteste de copilaria lor pana la data crimei si dupa, intr-un stil auto-ironico-postmodernist care nu m-a amuzat deloc si mi s-a parut foarte transparent. Cei interesati de soarta copiilor bogati americani (in)dopati cu medicamente pentru tot felul de boli inchipuite care au initiale in loc de nume, de genul ADHD, si dealerii lor legali care se cheama psihologi, vor gasi tot felul de situatii interesante in cartea asta. Cine cauta un roman politist cu suspans s-ar putea sa fie dezamagit. Desi criminalul e dezvaluit abia la final, chestia e evidenta inca inainte de comiterea crimei.

Dar pentru cei care se uita in secret la OTV, dar in public cititesc autori postmodernisti, asta e romanul perfect. Nu zic, Oates surprinde foarte bine tabloidizarea societatii, disperarea de a prinde macar 15 minute de faima, viata de plastic din suburbiile americane, mizeria din spatele idealurilor corporatiste, perversitatea societatii de consum in general si ce-a mai ramas din visul american, dar, desi e destept scrisa, cartea mi-a dat aceeasi senzatie de jena si scarba simtita atunci cand mai nimeresc pe OTV si raman hipnotizat pret de cateva minute. E o lume in care nu vreau sa intru pentru ca nu exista catarsis pentru scarba pe care mi-o provoaca.

Autori clasici vs. autoare contemporane

Vara asta planuisem o intoarcere la clasici, dar cartile recente scrise de autoare contemporane, pe care le tot primesc cadou in ultima vreme nu imi dau pace. E o lupta inegala fiindca domnii clasici sunt greoi, mai fac si rime si te ingroapa in subsoluri, pe cand mai tinerele doamne fac tot posibilul sa te tina cu sufletul la gura chiar si pe cea mai mare caldura…

Simbolul si erectia

In febra impacarii cu Paul Auster, am citit Travels in Scriptorium desi ceva imi spunea ca nu e o idee buna. Lectura mi-a facut placere ca de obicei, dar e ceva care ma irita la genul acesta de joc postmodernist, sau mai degraba modernisto-absurd, pentru ca e un teren batatorit de uriasi (Auster inclusiv), pe care nu prea vad ce rost mai are sa il urmezi ca autor in secolul 21.  Am simtit dezamagirea cum ma pandeste inca de la primele pagini si totusi am mers mai departe pentru ca Auster stie sa creeze o lume care te prinde si din care nu-ti vine sa iesi cu una cu doua, desi intrevezi partial care va fi finalul “surpriza”. Si nu, nu e vorba de un roman politist, nici pe departe. E un scenariu simbolic, absurd, care miroase a Kafka si Becket, combinat cu un final apoteotic care m-a dus cu gandul la filmele lui Shyamalan.

Povestea si decorul sunt extrem de minimaliste, un barbat mai mult sau mai putin batran e inchis intr-o incapere alba si “etansa”  si n-are habar cine e, unde e si ce cauta acolo, asa ca nu-i de mirare ca naratorul il numeste Mr. Blank. De-a lungul unei zile e vizitat de diverse personaje a caror identitate si rol in viata lui sunt neclare. Spre final am inceput sa suspectez ca personajele care il viziteaza, il controleaza si il trag la raspundere pe Blank sunt de fapt personaje din cartile mai vechi ale lui Auster si cartea e de fapt o ghicitoare destepta pentru fani. Desi as putea sa ma incadrez si eu oarecum in categoria asta, nu mi-am amintit originea tuturor personajelor si tot acest joc autoreferential mi s-a parut, in mod paradoxal, putin ieftin si exclusivist, la prima vedere. La o a doua vedere, dincolo de inevitabilele trimiteri la relatia dintre autor si personaje si inversarea rolurilor dintre papusar si marionete, cred ca de fapt cheia cartii e un impas real in care Auster se afla ca autor si poate o oarecare instrainare fata de propriile sale creatii care se intorc sa-l bantuie.

Singurul mod in care il pot salva este sa il interpretez in legatura cu urmatorul lui roman, aparut de curand, Man in the Dark, care m-a entuziasmat pentru ca mi s-a parut ca reprezinta o schimbare pentru Auster, o redescoperire a realismului si o iesire din cercul inchis si deja obosit al metafictiunii. Ca sa duc aceasta parere foarte personala si destul de creata si mai departe, as spune ca Travels in Scriptorium e povestea unui impas auctorial si Man in the Dark vine cu o umbra de solutie. Astept cu interes urmatoarea lui carte pentru a vedea care e urmatorul pas si sper ca nu va fi unul inapoi.

Totusi, cum ziceam, cartea are calitatile ei: Auster stie cum sa creeze personaje complexe chiar si atunci cand ele sunt doar tipologii sau simboluri. Pentru un personaj simbolic, domnul Blank e un tip foarte normal care are vreo trei erectii pe tot parcursul romanului, nu se sfieste sa le faca avansuri propriilor personaje feminine si are si tot felul de accidente cauzate de batranete, mobilitate redusa si o boala necunoscuta. Neputinta si batranetea sunt teme frecvente in ultimele doua romane ale lui Auster, la fel si personajele feminine mamoase care alina partial aceste suferinte.

M-a amuzat teribil un rezumat rautacios al cartii, facut de cineva de la The Guardian.

Alta parere aici

Fresca sociala n-a murit

Underworld de Don DeLillo e cea mai mare carte (si la propriu si la figurat) citita de ceva vreme. Nu am indoieli ca e cea mai buna carte de pana acum a lui DeLillo, dar si una dintre marile carti ale  ultimei jumatati a secolului 20. E o cronica a razboiului rece, dar acea parte care nu apare in cartile de istorie, e istoria ascunsa a omenilor obisnuiti si nu a eroilor, a deseurilor lasate in urma de ”progres” si nu a asa ziselor mari inventii. Prin roman, trec in mare oameni obisnuiti, dar si personaje celebre precum Edgar J. Hoover sau Frank Sinatra, si toate contribuie la recrearea epocii aproape suprarealiste a razboiului rece, a absurdei curse a inarmarii, a paranoiei si a momentului in care artificialul devine natural in viata de zi cu zi, al apogeului plasticului.

Totul incepe cu un meci de baseball istoric din anii 50, care a avut loc in aceeasi zi cu prima detonare a unei bombe atomice de catre sovietici, marcand inceputul clar al razboiului rece. M-a speriat putin acest capitol prin amplituninea perspectivei si schimbarile bruste de punct de vedere, dar mai ales deoarece nu inteleg deloc acest sport tipic american. DeLillo trece de la imagini de ansamblu asupra unui stadion urias, la perspectiva marunta a unui pusti negru care intra ilegal la meci si prinde mingea aterizata in tribune, la punctul de vedere al lui Sinatra, sau al lui Hoover.

In urmatoarele capitole, doar cate un personaj are cuvantul si povestile se dezvolta foarte frumos. E totusi oarecum frustrant ca, de fiecare data cand te obisnuiesti cu lumea unui personaj, esti brusc aruncat in lumea altuia, fara sa stii cand si daca te vei mai intoarce la cel pe care incepusesi sa-l indragesti. Nu se poate spune ca exista un personaj principal, dar unul dintre ele are totusi o pondere mai mare: elementele cheie din viata lui Nick, un “exemplar” din generatia care isi traieste cea mai importanta parte din viata in aceasta epoca, sunt relatate in mod aparent aleatoriu, de la pustiul care asculta meciul secolului la radio, la bunicul expert in debarasarea deseurilor din final.

DeLillo stie cum sa tina in frau aceasta constructie narativa mamut si chiar cum sa tina cititorul in priza, mentionand o crima savarsita de Nick si o aventura cu o femeie mult mai in varsta la inceput si lasand cititorul sa adune bucatelele de puzzle treptat, pentru a avea o imagine intreaga abia la final. Toate povestile, initial aparent dezlanate, sunt legate prin elemente care devin treptat vizibile. Mingea de baseball din primul capitol se rostogoleste prin tot romanul, ca un fir rosu, trecand din mana in mana, de la pustiul de culoare, la tatal acestuia, la un pilot de bombardier atomic, pentru a ajunge in final in mainile lui Nick.

Toate dezastrele din a doua jumatate a secolului 20 “trec prin cadru”: SIDA, lumea dependentilor de heroina din marile orase, victimele malformatiilor cauzate de radiatile atomice din zonele de experiment sovietice si problema gunoiului. Ce poate fi mai underground de cat gunoiul care de altfel e o realitate cruda a societatii de consum create in paralel si in directa legatura cu razboiul rece (o barca cu o incarcatura misterioasa (plina cu cacat) se plimba prin lume, un fost profesor de istorie rus, proaspat patron in noul capitalism sovietic, are o firma de distus deseuri radioactive prin explozii atomice, criza gunoiului in New York, dar si trendul reciclatului care incepe in anii 90).

DeLillo umanizeaza si da forta privirilor de ansamblu prin perspectiva intima a personajelor sale, care sunt implicate direct in masinariile mari ale istoriei, dar au si problemele lor omenesti: se maturizeaza, isi inseala partenerii, comit crime, se drogheza, creeaza opere de arta, joaca sah in parc, sar coarda pe maidan sau pleaca dupa un pachet de tigari si nu se mai intorc niciodata acasa. E remarcabila paleta larga de personaje pe care DeLillo o manuieste fara gres, de la un pusti gay maestru grafitti, la o calugarita catolica severa, o aparitie stabila si anacronica intr-un oras cameleonic, un criminal in serie care respecta femeile, asistentul fidel al lui Edgar J. Hoover, o artista avangardista fosta gospodina care o rupe cu trecutul si familia, sau Esmeralda, fetita homeless care le scapa tuturor printre degete, si care capata o aura de sfanta intr-un oras apocaliptic.

E multa nostalgie in acest roman, nostalgie dupa inocenta anilor 50, a jocurilor pe maidanele cartierului si a batranilor imigranti care stau la taclale in parc intr-o engleza stricata, band vin acru. E si multa poezie a marelui oras, cu artistii sai anonimi care muncesc fara vreo rasplata pentru a acoperi tramvaie in opere de arta grafitti care apoi vor fi sterse de autoritati si zidul pe care e desenat un inger de fiecare data cand moare un copil nevinovat in cartierul populat de dependenti de droguri, dar si petrecerile simandicoase de pe acoperisurile marilor cladiri, cu artisti si vizionari de filme rare si expozitii.

E viata unei intregi epoci, cu inceput si final, dar si vietile unor omeni, parcursul maturizarii lor. Nu stiu cum sa-i spun acestui tip de roman, decat fresca sociala, dar termenul e totusi nedrept. Mi se parea un gen mort in secolul 19, dar DeLillo reuseste sa il readuca la viata dandu-i ceva nou si combinand perspectiva intima a personajelor, la care el se pricepe atat de bine, cu priviri de ansamblu asupra unor momente istorice, sau mai degraba, cumuland aceste perspective intime pentru a crea una de ansamblu, dar plina de viata si de o tristete inteleapta, tipica lui DeLillo, pe care mi-e tare greu sa o definesc.

Puterea romanului sta atat in amplitudinea sa, dar mai ales in detaliile zbaterii inutile, dar impresionante, a individului in fata mortii iminente, intr-un mod asemanator cu pictura “Triumful mortii” a lui Bruegel cel Batran, mentionata in primele pagini.

Apocalipsa dupa McCarthy

Cum supravietuiesti intr-o lume moarta, dupa un dezastru de proportii uriase, despre asta e vorba in The Road, de Cormac McCarthy, autorul vinovat si de romanul No Country for Old Men. Povestea e simpla: un tata si un fiu nenumiti urmaresc un drum care duce spre sud, spre ocean, dupa un dezastru in urma caruia natura a fost complet distrusa si orice vietate, cu exceptia oamenilor si a unui caine, a murit. Supravietuitorii se impart la fel de simplu in doua categorii: oameni buni si oameni rai. Cei rai traiesc in haita si, in lipsa oricarei surse de hrana, au devenit canibali, iar cei buni sunt familii care traiesc din conserve gasite in case si magazine parasite si paraginite.

Pana aici totul aduce foarte mult cu un scenariu clasic de film apocaliptic cu zombi, dar puterea povestii si groza pe care o starneste e mult mai puternica deoarece bestiile care vaneaza carnea de om sunt si ei oameni ca tine, dar care intr-o situatie extrema si-au pierdut elementul care ii definea drept umani. Totul e cu atat mai infricosator cu cat scenariul este foarte plauzibil si te face sa te intrebi ce hotarare ai lua tu, care ar fi limita umanitatii tale.

Ca si No Country for Old Men, The Road are calitatile unui thriller, te tine cu sufletul la gura si scriitura e atat de viscerala incat ajungi sa simti pe pielea ta experientele extreme ale personajelor si citesti in goana, sperand ca finalul va aplana tensiunea creata. Scriitura lui McCarthy e una foarte masculina, daca exista asa ceva, e minimalista si taioasa si foarte vizuala. Mi-a fost foarte usor sa imi imaginez povestea mental, cadru cu cadru, ca pe un film. Suspansul e extraordinar de bine gradat, iar unele scene si de-a dreptul horror. Dupa fiecare scena exista o pauza si stilul asta m-a dus cu gandul la taieturile de montaj. Cred ca e un roman care ar putea fi ecranizat cu succes, asta daca povestea cade pe mainile unui regizor la fel de genial ca McCarthy. De fapt, se pare ca filmul e in productie si va iesi in toamna, anul asta.

M-a surprins, cum ziceam, simplitatea povestii. Simplitatea e o chestie ciudata pentru ca iti da senzatia ca ii e oricui la indemana sa scrie asa, dar de fapt e cel mai greu lucru. Alt paradox al simplitatii e ca ascunde de fapt complexitate si poate usor deveni simbol si arhetip.

McCarty zicea pe undeva ca nu ii intelege pe scriitorii de genul lui Marcel Proust si ca el nu poate scrie decat despre situatii de viata si de moarte. Despre asta e vorba in The Road, despre cum e sa traiesti cu sufletul la gura si cu prezenta ubicuua a mortii, despre ce inseamna umanitatea si cat de fragila e.

Un personaj linistit

In cautarea unor noi autori interesanti, am dat peste Joseph O’Neill si romanul sau Netherland care e in curs de aparitie la editura Leda si a fost elogiat sus si tare de New York Times ca fiind cel mai cel roman post 11 septembrie. Pe mine m-a lasat cam rece cartea asta premiata si laudata de critici si de autori contemporani de-o potriva.

Despre ce-i vorba? Hans e un olandez, care a trait la Londra si apoi s-a mutat in New York impreuna cu sotia si proaspatul lor copil. Totul de merge bine si frumos, amandoi au joburi corporatiste banoase si un loft tredy in Tribeca parca, pana cand se intampla 11 septembrie si se trezesc ca trebuie sa isi paraseasca locuinta pentru a se muta nici mai mult nici mai putin decat la faimosul hotel Chelsea. Nevasta lui Hans sufera de soc post-traumatic si isi ia jucariile si bebelusul si pleaca inapoi pe vechiul continent, la Londra. Ramas singur intr-un hotel bantuit de tot felul de personaje dubioase (un tanar turc costumat in inger, un traficant de droguri, un dentist care are cabinetul in camera lui de hotel) trece printr-o depresie pe care si-o trateaza jucand cricket cu tot felul de imigranti din lumea a treia intr-un parc new yorkez.

Un tip din clasa mijlocie coboara in lumea clasei de jos, a proaspetilor imigranti din tari exotice, taximetristi sau mici gangsteri, de aici si titlul (Netherland, adica tara de jos). Dintre toate personajele colorate si la propriu si la figurat cu care foarte albul Hans ajunge sa interactioneze jucand cricket, Chuck Ramkissoon, un personaj dubios, dar foarte prietenos, este cel care il marcheaza. Un critic zicea ca Chuck e un fel de great Gatsby din romanul lui Fitzgerald si ca Hans e doar naratorul povestii lui. Eu cred totusi ca povestea e predominant a lui Hans, desi prietenia cu Chuck are o pondere foarte mare si e partea romanului care mi-a placut cel mai putin.

M-au plictisit enorm pasajele despre cricket, un joc pe care nu il inteleg si in general mi s-a parut ca romanul asta este despre prea multe lucruri si pentru ca vrea sa spuna prea multe, ajunge sa le trateze pe toate superficial. Iar Hans e un personaj atat de pasiv incat iti vine sa il iei la pumni. O fi toleranta specifica olandezilor, nu stiu, ca n-am cunoscut nici unul, dar e exagerat de calm cand afla ca Chuck e un mafiot violent si cand trebuie sa il cunoasca pe noul iubit al nevestei sale pe care inca o iubeste.

M-a surprins si complexat scriitura lui O’Neill, care are o eleganta si un vocabular de moda veche. Nu e nimic colocvial in intorsatura lui de fraza care mi-a amintit de alt iubitor al infloriturilor din condei, John Updike. A fost pe alocuri obositor pentru ca intalneam multe cuvinte necunoscute la fiecare pagina si m-am apucat sa fac o lista si sa le caut in dictionar, fapt ce a ingreunat lectura. Ma roade putin curiozitatea sa vad cum a fost tradusa, pentru ca nu mi se pare o carte deloc usoara din punctul asta de vedere.

M-a lasat putin in ceata romanul asta, nu pot sa spun nici ca e prost, dar nici nu pot sa fiu de acord cu elogiile aduse de critici. Insa i-as mai da o sansa autorului cu siguranta.

Ce-am iubit si ce-am pierdut

Suna cam patetic titul asta, dar e inspirat de titlul romanului What I Loved de Siri Hustvedt, care e intr-adevar pe alocuri patetic, dar in sensul bun. Primul titlu care mi-a venit in minte pentru acest post e “nevasta lui Auster”, dar mi-am dat seama ca ar fi nedrept, desi recunosc ca aceasta legatura de familie, dar si recomandarea insistenta venita din partea cuiva de incredere, m-a convins sa deschid cartea cu o coperta care putea foarte bine sa acopere un roman de Sandra Brown. Ideea e ca am pornit la drum cu multe prejudecati legate de carte si autoare, dar pagina cu pagina am uitat de toata reticenta si pur si simplu m-am “afundat” in poveste. Chiar am incetat sa mai ranjesc ironic la afirmatia unui critic care zicea ca poate vom ajunge sa ne amintim de Paul Auster drept sotul lui Siri Hustvedt si nu vice versa.

Leo, un profesor de istoria artei, cumpara tabloul unui artist necunoscut, Bill Wechsler, si pe langa prietenia care se leaga intre cei doi si familiile lor, articolele scrise de Leo despre lucrarile lui Bill, il fac celebru pe acesta din urma. Desi nu prea inghit usor romanele despre lumea academica a la David Lodge, am mers mai departe cu lectura pentru ca simteam o umbra ”austeriana” planand peste aceasta prietenie idilica intre intelectuali si nu m-am inselat.  Prietenia devine si mai idilica atunci cand Leo si Bill au doi fii cam in acelasi timp si se mai si muta in aceeasi cladire. Povestea se intinde peste zeci de ani si treptat viata lor idilica e marcata de pierderi ireparabile, iar lucrurile iau intorsatura tragica asteptata. Spre final, cartea te prinde aproape ca un roman politist, ma rog, unul la fel de “politist” ca un roman de Paul Auster.

M-au impresionat in special pasajele in care sunt descrise in detaliu lucrarile lui Bill si in general ideile despre arta strecurate in carte. M-am regasit in sentimentul de gol si uneori greata lasat de arta moderna contemporana super experimentala, de genul asta. Si mi-am amintit de doua zile in care am vizitat consecutiv un muzeu de arta sa zicem clasica si apoi unul de arta contemporana si de reactiile complet opuse pe care mi le-au starnit. Arta clasica, mai ales Vermeer si Rembrandt, iti transmit o emotie, o stare de mirare placuta pe care mi-e greu sa o exprim, pe cand arta contemporana nu m-a lasat tocmai rece, dar mi-a dat o stare de neliniste neplacuta, de parca m-as fi uitat la o pagina goala despre care cineva mi-a zis ca e o capodopera. Nu ma pricep deloc la arta, dar m-a exalta intr-o vreme teoria din spatele pop art-ului si mai ales din spatele expresionismului abstract. Insa, fata in fata cu capodoperele curentelor respective m-am trezit uitandu-ma ca bou’ la poarta noua, ca sa nu mai zic de nimicul simtit in fata unei lucrari de Jackson Pollock, pe care credeam ca il admir.

Prin intermediul personajului Violet, a doua sotie a lui Bill, Hustvedt a introdus tot felul de informatii si cazuri ciudate de boli mai mult sau mai putin inchipuite, precum isteria si anorexia: povestea adevarata dintr-un spital francez in care toate femeile diagnosticate cu isterie au inceput intr-o buna zi sa latre. Personajul chiar lanseaza o teorie interesanta cum ca bolile astea sunt un simptom al timpurilor, ca apar ca un virus, plutesc in aer intr-o anumita perioada istorica si unii indivizi sunt contaminati intr-un mod misterios.

M-a intrigat faptul ca autoarea alege sa isi spuna povestea din perspectiva unui personaj masculin; am urmarit cu atentie constructia acestuia, dar mai ales m-am intrebat de ce face asta. Raspunsul vine chiar de la ea intr-un interviu in care spune ca i se pare ca vocile masculine sunt in mod traditional luate mai in serios si ca si-a dorit acest gen de autoritate masculina, dar si ca i-a facut placere sa intre in pielea sexului opus. M-am gandit atunci la Madame Bovary si Anna Karenina in care autori barbati au intrat oarecum in pielea unor personaje feminine, diferenta majora fiind insa ca Flaubert si Tolstoi au folosit vocile unor autori omniscienti (daca imi aduc bine aminte), care ofera o anumita distantare de personaj, pe cand Hustvedt foloseste naratiunea la persoana intai, unde tendinta cititorului e sa identifice vocea naratorului cu cea a autorului. Oricum, a reusit sa creeze un narator de sex masculin credibil, cu mici momente in care am simtit niste judecati feminine. Si in roman se discuta autoreprezentarea intr-o persoana de sex opus, atunci cand Leo descopera prima pictura a lui Bill, care se numeste “Autoportret”, dar in care apare Violet si o umbra ambigua care poate fi atat a pictorului, cat si a privitorului.

 O parere mai coerenta si poate mai putin subiectiva despre carte aici (pe autoarea postului o deranjaza influenta lui Paul Auster, dar pe mine nu)

Un interviu (despre alta carte) in care Hustvedt vorbeste si despre influenta lui Paul Auster aici

Libanezii mai fac si altceva decat humus

Nu stiam mai nimic despre Liban cand am pus mana pe The Hakawati de Rabih Alameddine, un autor la fel de necunoscut mie precum tara de unde provine. In general mi se pare ca stiu (se stiu) prea putine lucruri despre lumea araba, dincolo de stirile cu atentate si pretul petrolului si cartea asta chiar mi-a satisfacut curiozitatea. N-am aflat mare lucru despre istoria zonei, pentru ca romanul nu are nimic dintr-un documentar gen Discovery, dar are niste personaje cu care iti vine sa te iei de mana si povesti de toate felurile, trecute si prezente, realiste si fantastice, de dragoste si de razboi, erotice si de familie, de vitejie si de lasitate, atat de multe si diverse incat fiecare pagina are greutate si se citeste/savureaza in portii mici, dar satisfacatoare, ca baclavalele si care spun mai mult decat orice carte de istorie.

Naratorul aduce mult cu autorul care a parasit Libanul in timpul razboiului cu Israelul pentru a studia in America. Intors in Beirut pentru ca tatal sau e pe moarte, Osama isi regaseste familia si isi aminteste copilaria marcata de bunicul sau care era un mare povestitor (hakawati), mama sa, o femeie ultra cocheta, cu o personalitate puternica, care conduce cu mare nonsalanta si viteza un Jaguar si unchiul Jihad, al carui nume (probabil ales intentionat) te trimite cu gandul la extremismul islamic, dar care e un personaj colorat, iubitor de filme italiene, mare povestitor si foarte gay, aflam subtil spre finalul cartii.

Un “hakawati” e un povestitor de profesie in lumea araba, de alta data (presupun). Pe vremea cand nu existau telenovele si foiletoane, acesti hakawati mergeau in “turneu” prin diferite orase unde erau contracti de catre anumite locante sa spuna povesti. Ei nu inventau povesti noi, ci reinventau unele vechi din Coran sau 1001 de nopti si isi dovedeau talentul prin capacitatea de a adauga detalii, de a crea o atmosfera, iar cei mai buni dintre ei spuneau o poveste timp de luni intregi uneori, in serial, facandu-si audienta sa traiasca relatarea lor, sa suspine si sa se intoarca vrajiti in fiecare seara. Episoadele recente din familia lui Osama sunt amestecate cu povestiri fabuloase spuse de bunicul sau si unchiul Jihad: povesti sangeroase despre talhari berberi, o sclava care coboara in infern si se indragosteste de un demon, o printesa italiana care se converteste la islam, mameluci, vrajitoare si tot felul de spirite.

Cel mai mult mi-a placut povestea vietii bunicului, povestita si asezonata cu elemente inventate chiar de el, care incepe in Imperiul Otoman, unde viitorul hakawati se naste dintr-un tata misionar englez si o servitoare armeanca, ajunge ucenic al unui dresor de porumbei care organiza razboaie aeriene intre zburatoare si isi descopera menirea intr-o seara cand se opreste intr-o cafenea pentru a asculta un hakawati. In timpul persecutiei armenilor de catre turci, fuge in Liban, devine hakawati “profesionist” si isi intemeiaza o familie.

Si episoadele din viata familiei extinse a lui Osama, scrise intr-un stil realist, sunt la fel de memorabile: o familie e convinsa ca unchiul Jihad e reincarnarea unui fiu pierdut, bunicul devine scandalagiu la batranete si intervine violent in timpul prestatiilor unor hakawati impostori, sora lui Osama e parasita in noaptea nuntii si povestile despre cum bunicul si tatal lui Osama si-au cucerit sotiile care veneau din clase sociale superioare, moartea unchiului Jihad pe toaleta intr-un hotel din Las Vegas si multe altele.

Stilul lui Alameddine aduce cu Rushdie, dar mie imi e mai drag libanezul pentru ca dozeaza foarte eficient realismul si fabulosul, spre deosebire de unele carti ale lui Rushdie, la ale caror citire mi s-a aplecat uneori de la atata fabulos. De mult nu am mai pus mana pe o carte atat de bogata, incarcata precum imprimeurile unui covor persan si care sa emane atata umanitate, tristete si umor, dar mai ales care sa fie povestita cu atata placere, pentru ca mie mi-a parut in primul rand o carte despre arta de  a povesti si importanta povestilor, vorba unchiului Jihad:

… what happens is of little significance compared to the stories we tell ourselves about what happens. Events matter little, only stories of those events affect us.