Cum supravietuiesti intr-o lume moarta, dupa un dezastru de proportii uriase, despre asta e vorba in The Road, de Cormac McCarthy, autorul vinovat si de romanul No Country for Old Men. Povestea e simpla: un tata si un fiu nenumiti urmaresc un drum care duce spre sud, spre ocean, dupa un dezastru in urma caruia natura a fost complet distrusa si orice vietate, cu exceptia oamenilor si a unui caine, a murit. Supravietuitorii se impart la fel de simplu in doua categorii: oameni buni si oameni rai. Cei rai traiesc in haita si, in lipsa oricarei surse de hrana, au devenit canibali, iar cei buni sunt familii care traiesc din conserve gasite in case si magazine parasite si paraginite.
Pana aici totul aduce foarte mult cu un scenariu clasic de film apocaliptic cu zombi, dar puterea povestii si groza pe care o starneste e mult mai puternica deoarece bestiile care vaneaza carnea de om sunt si ei oameni ca tine, dar care intr-o situatie extrema si-au pierdut elementul care ii definea drept umani. Totul e cu atat mai infricosator cu cat scenariul este foarte plauzibil si te face sa te intrebi ce hotarare ai lua tu, care ar fi limita umanitatii tale.
Ca si No Country for Old Men, The Road are calitatile unui thriller, te tine cu sufletul la gura si scriitura e atat de viscerala incat ajungi sa simti pe pielea ta experientele extreme ale personajelor si citesti in goana, sperand ca finalul va aplana tensiunea creata. Scriitura lui McCarthy e una foarte masculina, daca exista asa ceva, e minimalista si taioasa si foarte vizuala. Mi-a fost foarte usor sa imi imaginez povestea mental, cadru cu cadru, ca pe un film. Suspansul e extraordinar de bine gradat, iar unele scene si de-a dreptul horror. Dupa fiecare scena exista o pauza si stilul asta m-a dus cu gandul la taieturile de montaj. Cred ca e un roman care ar putea fi ecranizat cu succes, asta daca povestea cade pe mainile unui regizor la fel de genial ca McCarthy. De fapt, se pare ca filmul e in productie si va iesi in toamna, anul asta.
M-a surprins, cum ziceam, simplitatea povestii. Simplitatea e o chestie ciudata pentru ca iti da senzatia ca ii e oricui la indemana sa scrie asa, dar de fapt e cel mai greu lucru. Alt paradox al simplitatii e ca ascunde de fapt complexitate si poate usor deveni simbol si arhetip.
McCarty zicea pe undeva ca nu ii intelege pe scriitorii de genul lui Marcel Proust si ca el nu poate scrie decat despre situatii de viata si de moarte. Despre asta e vorba in The Road, despre cum e sa traiesti cu sufletul la gura si cu prezenta ubicuua a mortii, despre ce inseamna umanitatea si cat de fragila e.
da, si eu am impresia asta, ca simplitatea e cheia cartii, desi vocabularul lui e unul destul de elitist. dar intr-adevar, spre deosebire de proust inclinat spre lumea interioara, mccarthy e viceversa. el pune probleme.
ma tot chinuiesc s-o termin…
Nu stiu ce sa zic despre vocabular, pentru mine a fost, in mare, piece of cake, asta dupa ce m-am chinuit acum ceva vreme cu Netherland care m-a omorat la capitolul asta
Si eu am tras mult de primele 50 de pagini (da, asta e cartea), dar poate fiindca nu am prea avut timp. Insa odata ce am prins o zi libera, am citit-o toata dintr-o suflare.
va rog, va implor, contraziceti-ma ca stilul lui McCarthy n-are nicio legatura cu fratii Cohen
)
coen..vroiam sa zic
@lilanda – NU ARE. dar daca te-as contrazice, ar trebui sa zic ca are…
pai daca m-ai contrazice (cu argumente de cititor McCarthy), poate as incepe sa pricep si eu de ce fu/e atit de pretuita ecranizarea oscarizata a fratilor Coen!
@ lilanda: Pai eu te pot contrazice cu argumente de cititor de McCarthy si de vizionator de Coen (desi dragos are dreptate, afirmatia ta nu trebuie de fapt contrazisa
). N-am citit No Country…, dar la film recunosc ca am atipit, m-am trezit cand a murit Woody Harrelson si am atipit la loc (si mie imi plac fratii Coen). Despre The Road pot sa spun ca m-a tinut in priza pana spre dimineata, fara sa am nevoie de cafea sau alti stimulenti artificiali. Mi-am propus sa citesc si No Country… si chiar sa (re)vad filmul, dupa aceasta lectura.
Dar de fapt n-am raspuns la intrebare. Nu stiu de ce a fost atat de oscarizat filmul asta fiindca eu am dormit in momentele culminante,dar mi-au explicat altii mai destepti cand m-am trezit. Cica ar fi ceva legat de eterna lupta intre bine si rau, dar spusa intr-un mod cu totul original.Revin cu impresii personale si nu imprumutate, dupa o vizionare in stare de trezie…
Oricum la cum ii stiu eu pe fratii Coen cred ca si-au pus foarte mult amprenta inconfundabila peste romanul lui McCarthy, dar din nou imi dau cu parerea in necunostinta de cauza.