Cel putin pentru o vreme… Dupa Zadie Smith, mi-a picat imediat in mana Bastarda Istanbulului de Elif Shafak, alta autoare multiculturalista, de data asta de origine turca, in prezent profesoara la o universitate americana.

 Bastarda Istanbulului e o carte populata de foarte multe femei, ceea ce m-a facut sa am o reactie de respingere initiala, asa cum am avut in copilarie cand mama mi-a pus in brate o lectura, credeam eu strict “muiereasca”, si anume Mandrie si prejudecata de Jane Austen. Asa cum in copilarie m-am lasat prins in lumea surprinzator de proaspata si amuzanta a unei familii cu mult prea multe fiice, asa si acum am cazut in plasa povestii familiei Kazanci, unde sunt prea multe matusi.

In familia Kazanci, barbatii au o viata foarte scurta, asa ca nu e de mirare ca familia e aproape exclusiv feminina. Intr-un conac din Istanbul traiesc 4 generatii de femei: una bucata strabunica simpatica si atinsa de un alzheimer incipient, o bucata bunica despre care se spune ca ar fi fost Ivan cel Groaznic in alta viata, 4 bucati matusi (una profesoara severa, alta clarvazatoare, alta tatuatoare profesionista si una careia nu i-s toti boii acasa, dar intr-un mod haios) si una bucata nepoata la sfarsitul adolescentei, nihilista si rebela, fiica matusii Zeliha, tatuatoarea. Pe langa aceasta “fauna” feminina, mai traieste in casa aia si un pisoi lenes, care nu are vreun rol decisiv in roman, dar trece gratios dintr-o pagina in alta, contribuind la potentarea atmosferei vrajitoresti din casa familiei Kazanci. Exista ce-i drept si un reprezentant masculin, singurul frate al matusilor, Mustafa, trimis la studii in Arizona in speranta ca va scapa de blestemul barbatilor din familie.

Aparenta liniste din familia Kazanci e intrerupta de vizita surpriza a fiicei vitrege a lui Mustafa, venita la Istanbul tocmai din Arizona, pentru a da de urma trecutului familiei sale din partea tatalui bun, de origine armeana. Aceasta vizita trezeste amintiri din trecutul recent al familiei Kazanci, dar si din trecutul mai indepartat. Adevaruri dureroase despre identitatea tatalui fiicei bastarde a matusii Zeliha ies la iveala, odata cu adevaruri la fel de dureroase legate de “genocidul armean” de care s-au facut vinovati otomanii la inceputul secolului 20.

Autoarea trece cu foarte mare dezinvoltura dintr-un plan intr-altul, de pe un continent pe altul si din trecut in prezent, reusind sa creeze un oarecare suspans si sa creasca tensiunea legata de rezolvarea unor mistere acumulate de-a lungul romanului. Felul in care trecutul influenteaza prezentul in acest roman, cat si felul in care curge scriitura, dar si tipul de mister, elucidat la final, m-a dus cu gandul la Middlesex de Jeffrey Eugenides si la Ma numesc Rosu de Pamuk.

Desi romanul are niste intorsaturi de situatie usor telenovelistice si un suspans aproape de roman politist, Shafak vorbeste de un adevar istoric foarte rusinos pentru turci, dar mai ales foarte dureros pentru armeni si anume “genocidul armean.” Traumele lasate de acest genocid sunt inca vii, iar pentru a incepe procesul de vindecare, e nevoie de o confruntare cu trecutul.

 Pentru mine lectura acestui roman, compania matusilor fictive si atmosfera orasului Istanbul au fost o placere. Recomand aceasta lectura impreuna cu muzica din filmul The Sound of Istanbul si cu un pic de Johnny Cash.

Totusi, pentru moment, gata cu femeile! Ma asteapta Jucatorul de go de Kawabata, Trans-atlantic de Gombrowicz si Relatare despre regele David De Stefan Heym… Oare pe care sa-l incep?